Cum Diavolul e un înger căzut și astfel el nu mai are dreptul la cer, transcendentul îi este inaccesibil, nu poate fi nici demiurg, pentru că e Nimic, și atunci se vede nevoit să lucreze cu singurul material la care are acces, omul.
Asta nu înseamnă că omul cade doar în capcanele diavolești, poate și singur să se aleagă cu răul, dar în ambele cazuri mecanismul e același: (auto)amăgirea. De altfel, scrie Denis de Rougemont în Partea Diavolului, și pe Iisus a vrut Diavolul să îl atragă de partea sa, ispitindu-l cu trei utopii.
În toate promisiunile diavolești există, așadar, un mai bine, doar că el este scos din context și propus omului mai mereu ca un târg, chiar și atunci când termenii tranzacției nu sunt expliciți.
Iar felul în care lucrează e vechi de când lumea și încă funcționează: Diavolul se instalează în slăbiciunile omului și apasă pe butoanele care îi dau acestuia din urmă iluzia că, acceptând târgul, capătă putere în acea parte a vieții lui pe care o văd ceilalți.
În mai toate poveștile cu Diavol, de la Inima rece a lui Hauff până la Faust, însă, imediat după târg, omul este atras dureros de oglindă și acolo se vede ca în romanul lui Balzac, eviscerat până la sufletul din care a cedat o parte, socotind că îi mai rămâne destul.
Nu e un text religios. În locul Diavolului puneți o dictatură și mecanismul de funcționare este același.
”Regimurile totalitare apasă pe butoanele cele mai rele din om”, mi-a spus într-un interviu scriitorul rus Evgheni Vodolazkin.
Pe vanitate, frică, agresivitate și complexul lui Dumnezeu se construiește, în cercuri concentrice, un regim politic al delațiunilor și crimelor, așa cum este orice dictatură, indiferent de ideologia pe care și-o reclamă.
Dar asta nu îl scoate pe om din ecuație, așa cum nu îl scoate nici în poveștile diavolești. Dacă profită de slăbiciunile unuia sau ale altuia, nu înseamnă că omul a încheiat conturile cu conștiința și gata, de acum ce se petrece rău cade în sarcina profitorului. Nici nu e nevoie de Diavol sau de dictatură, de altfel, în zilele noastre, scrie tot Denis de Rougemont, avem un țap ispășitor mai simpatic: serotonina.
Fragmentul complet din interviul cu Vodolazkin:
”Pentru că orice dictatură vede în om ceea ce este cel mai rău. Iar cel mai rău pentru o dictatură este neascultarea. Însă dictatura nu este ceva atât de simplu, cum ar putea să pară.
Dictatura nu este un eveniment care se petrece întâmplător. Nu este ca şi cum ar veni un om rău şi ar spune: ”am să vă organizez o dictatură”. El este aşteptat. Sună îngrozitor, însă el este aşteptat. Societatea este pregătită pentru a primi o dictatură, nu întâmplător dictatura urmează haosului. Cel puţin aşa a fost în Rusia.
Câteodată, unora le place să arate că la noi, pur şi simplu, de pe Marte a coborât Stalin şi a omorât câteva milioane de oameni. Dar nu este aşa. Puteţi să vă imaginaţi că Stalin vine la Londra şi spune ”Băieţi, am să fiu dictatorul vostru”?
E colosal gândul că tot ce facem, de la micile fapte cotidiene până la gesturile mari, cade în sarcina noastră. Nu iese nimănui tot timpul să fie atât de bun încât să nu se lase ispitit, mai ales dacă Diavolul ia chipul celui din Maestrul si Margareta lui Bulgakov, unde Dumnezeu s-a retras nițel din lume și el, Diavolul, se vede nevoit să facă și binele, pentru a avea el însuși sens.
Unuia singur i-a ieșit, scrie Gabriel Liiceanu în cel mai recent volum pe care îl publică la Humanitas, ”Isus al meu”, dar omenirea încă are tendința de a-l scoate din cameră pe cel absolut bun, de a-l detesta tocmai pentru mai-binele care cere alegere.
L-am recitit pe Denis de Rougemont în prezilele pregătirii SpotMedia.ro, din întâmplare, trimisă la el de cartea lui Gabriel Liiceanu, două recomandări de lectură care îl vor pune pe fiecare cititor la treabă.
Așa îmi explic și alegerea de a construi, alături de o echipă de jurnaliști și atât, o platformă de jurnalism onest și folositor oamenilor. Dacă obținem asta, pariul nici nu poate fi pierdut.