”Avorturi, bătăi, crime, violuri, alcoolism generalizat, o lume în care violenţa era rutină. Mii şi mii de oameni trăiau aşa în ghetourile comuniste. Acolo erau embrionii unei alte lumi, una care era în cea mai directă competiţie cu regimul. Competiţia pentru supravieţuire.
Nu se scriau sofisme şi ‘şopârle’ la Europa Liberă, ci se spărgeau capete, se distrugea, se fura”, este felul în care explică istoricul Mădălin Hodor cauzele profunde ale Revoluției din 1989.
În cea de-a doua parte a interviului acordat SpotMedia.ro, Mădălin Hodor răstoarnă clișeele privind declanșarea Revoluției din ’89, dar explică și motivele pentru care ea a eșuat, iar schimbarea reală nu s-a produs nici până astăzi: ”a fost un pumn în masă al marginalilor, un pumn care a spart masa, însă cei care au dat cu pumnul nu au mai știut ce să facă după aia. S-au retras şi i-au lăsat pe cei cu ştiinţă”.
După 20 de ani de studiu al arhivelor Securității, în cadrul CNSAS, Mădălin Hodor contestă versiunile idealizate despre comunism și Revoluție:
"Mă lupt cu mainstream-ul lăutăresc care idealizează totul. Ani de zile s-a vorbit că Revoluția a fost făcută de cei mai cinstiți, cei mai inteligenți, cei mai onești, cei mai buni dintre cei buni. Au fost și aceștia, dar au fost și hoți. De ce trebuie să facem Cântarea României pe chestiuni istorice?”
O altă teză infirmată de Mădălin Hodor este că Securitatea ar fi încetat torturile fizice din anii ’70 și descrie atrocitățile din beciurile Securității comise până în decembrie 1989.
Citește aici primul episod al interviului cu istoricul Mădălin Hodor.
Spuneați că Revoluția din decembrie ‘89 a început de la marginalii scăpați sub radarul Securității care ignora potențialul “gloatei” de a se revolta masiv. Cum a fost posibil?
În ghetourile muncitorești a început rumoarea la sfârșitul anilor ’70. Nu era ceva tangibil. O nemulţumire care plutea în aer şi care avea mai multe cauze, nu neapărat ideologice.
Eu am avut acces la această lume “ascunsă” când am dat peste cazul “Bradul”, o serie de crime petrecute la Poiana Braşov în 1971-1973. Implicaţiile respectivului caz sunt uimitoare, iar iţele acestei anchete, care în mod normal ar fi trebuit să fie una criminală, se împletesc într-un mix care implică vârfurile Securităţii (Doicaru, Pacepa, Stănescu, care era şeful CSS), pe Nicolae Ceauşescu personal, lumea interlopă a anilor 70’ şi zona această „ascunsă” a societăţii, marginalii, cum i-am numit.
Citind miile de pagini ale anchetei, care a împins Securitatea să scotocească în această zonă până atunci necunoscută pentru ea, nu mi-a venit să cred ce se afla sub pojghița de ”normalitate socialistă” pe care o ştim noi din mainstreem-ul istoric şi pe care regimul o clama.
Dacă Securitatea ar fi avut nişte analişti cât de cât inteligenţi, după cazul ”Bradul” ar fi trebuit să se ia cu mâinile de cap, să arunce tonele de dosare şi să se apuce de treabă.
Adică?
Ameninţarea principală la adresa regimului nu erau foştii legionari (din care majoritatea fuseseră deja loializaţi şi lucrau pentru naţionalismul ceauşist) sau ”descendenţii” fostelor partide, ci chiar cei pe care regimul îi considera loiali: cei născuţi şi crescuţi în comunism. Ironia supremă, dacă vreţi: produsele regimului urau regimul.
Lumea de sub ”radar” era de speriat: infracţionalitate generalizată, violenţă extremă, o sexualitate debordantă şi o promiscuitate demnă de ”Occidentul decadent” (ca o consecinţă directă a politicii oficiale de reprimare a sexualităţii), zone întregi ale societăţii care mimau viaţa ”normală” şi se refugiau în alcool.
Avorturi, bătăi, crime, violuri, alcoolism generalizat, o lume în care violenţa era rutină. Nu vorbesc aici de cazuri izolate, ci de mii şi mii de oameni care trăiau aşa în ghetourile comuniste.
Erau diferiţi ca educaţie, ca statut social sau trecut, dar erau legaţi între ei de un fir invizibil: ostilitatea faţă de absolut orice simboliza regimul, propaganda, autoritatea.
Culmea, chiar regimul îi adunase şi îi pusese împreună pe aceşti oameni prin politica lui locativă şi în ambiţia prostească de a ”nivela” societatea şi a-i impune o viaţă standard.
Securitatea nu se ocupa de această zonă, care tradiţional era de competenţa Miliţiei.
Dar Miliţia era depăşită, coruptă, plină de imbecili şi preocupată exclusiv ca lucrurile să nu iasă de sub preş, ca să nu aibă ea probleme. Să nu îi certe şefii.
Nici Securitatea nu a înţeles mare lucru când „a ridicat colţul covorului”. Dar repet, dacă ar fi fost inteligenţi, ar fi trebuit să se sperie încă din anii 70’, pentru că acolo erau embrionii unei alte lumi, una care era în cea mai directă competiţie cu regimul.
Competiţia pentru supravieţuire.
Acolo nu se scriau sofisme şi ”şopârle” la Europa Liberă, ci se spărgeau capete, se distrugea, se fura. Sper să reuşesc să scriu o carte despre cazul „Bradul”, care este o frescă incredibilă a anilor '70.
Sunt convins că citind-o nimeni nu se va mai uita la acea perioadă la fel cum o face astăzi şi cred că e o poveste care merită spusă. Ca să mai echilibrăm puţin “istoria-slogan”, care ni s-a livrat sub formă de activism în ultimii 30 de ani.
Revenind la rumoarea la finalul anilor'80...
.... a devenit din ce în ce mai puternică spre sfârșitul anilor ’80, ca o consecinţă directă a înrăutăţirii condiţiilor de trai.
Muncitorii s-au revoltat pentru că nu aveau bani, căldură, lumină, nu găseau nimic în magazinele alimentare. Plecau cu noaptea în cap la fabrică, în autobuze supraaglomerate în care ploua sau ningea, stăteau degeaba sau se apucau de băut în secţiile neîncălzite.
Beţii în fabrici?
Erau frecvente, în ciuda măsurilor draconice. Apoi, se întorceau să umble după mâncare, fără şanse, căci ce se mai găsea se epuiza la primele ore, iar dacă nu aveai rude în vârstă, copii sau vecini care să stea la coadă pentru tine, erai terminat.
Cel mai adesea ajungeau cu sacoşele goale şi fără bani acasă, unde îi aştepta familia.
Începeau discuţiile, certurile interminabile pe bani şi mâncare, care degenerau adesea în bătăi. Totul pe întuneric, căci lumina se oprea regulat, fără căldură sau apă caldă, fără gaz. Imposibil de rezistat la acest ritm de viaţă zi după zi. Abrutizarea era o consecinţă firească. Ura mocnită se aduna zi după zi.
Securitatea s-a străduit să controleze fabricile, dar ce se întâmpla în cartiere nu mai era controlabil.
În 1989 eram în Timișoara. Platformele muncitorești nu au ieșit din prima zi. Intre 16 și 20 decembrie se ieșea noaptea dezorganizat, se trăgea, dar abia pe 20, dacă nu mă înșel, au ieșit într-adevăr, cu un vuiet de cutremur, la propriu, muncitorii de pe platforme.
Cei care au participat în primele rânduri erau majoritatea covârşitoare muncitori, o spun rapoartele Securităţii, care pe 18 decembrie a centralizat situaţia arestaţilor.
Dintre cei aproape 1.000 de arestaţi în perioada 15-17 decembrie, mai mult de jumătate erau muncitori. Ceea ce, vă imaginaţi, a provocat o mare nemulţumire lui Vlad, care nu se putea duce la Ceauşescu cu aşa ceva.
Dar raportul există, cifrele sunt cunoscute.
Într-adevăr muncitorii nu au ieșit cu fabrica, ci pe cont propriu, individual. După Brașov, fabricile au început să fie controlate cu mulți infiltrați pentru că acolo considera Securitatea că se putea forma o masă.
Ceea ce era corect, dar, cum spuneam, cum să îi controlezi acasă? Locuiau în aceleaşi zone ale oraşului, familiile se cunoşteau, copiii crescuseră împreună. Dacă se ducea unul, se duceau şi ceilalţi.
În plus, crescuse o generație de oameni tineri care nu mai putea fi controlată la fel. Tinerii muncitori, cei pe care regimul se baza să “continue construirea socialismului”. Exact ei nu mai voiau să continue nimic. Au ieşit în stradă, cu prima ocazie pe care au avut-o.
Dar când au ieșit de pe platforme chiar nu au mai avut ce face, au retras tancurile de pe stradă.
Cum s-a făcut pasul spre ieșirea organizată?
Din cauză că o parte dintre ei ieșiseră în serile anterioare, se aflase peste tot, nu se mai putea opri. La fel în București în 21-22, tinerii care văzuseră cu ochii lor măcelul de la Intercontinental s-au dus în fabrici și au povestit.
La Timişoara, Guşă a zis: “ăştia nu sunt huligani, sunt muncitori, nu putem trage în ei”. Deşi ştia că şi cei în care trăseseră până atunci tot muncitori erau. Una e să reprimi pe unii pe care ţi i-a etichetat Securitatea ca “huligani”, alta e să reprimi coloane care ies direct din fabrici.
Elena Ceauşescu a fost singura din ierarhia comunistă capabilă să găsescă o “rezolvare teoretică” a dilemei: dacă sunt muncitori cinstiţi, nu vin înarmaţi. Cu alte cuvinte, exista posibilitatea să tragi doar în unii din coloane “care nu erau cinstiţi”. A fost cam mult chiar şi pentru cei din CC.
Deci nu au fost "agenturile" după cum cred destul de mulți?
Şi KGB şi CIA și alte servicii de informații occidentale erau interesate ca situația din România să se schimbe. Dar nu serviciile ca entităţi independente, pentru că aşa ceva nici nu exista, ci factorii politici.
Nicolae Ceaușescu rămăsese ultimul lider din lagărul comunist care nu voia să se ducă pe linia reformelor și era anacronic. Americanii și sovieticii căzuseră de acord că nu mai era nimic de făcut cu Nicolae Ceaușescu care a refuzat constant orice sugestie de ieşire onorabilă din criză.
Ce înseamnă “căzuseră de acord”? Au făcut un plan concret?
Nici pe departe. Perspectiva asta în care elementul principal într-o schimbare de amploarea celei din 1989 o reprezintă serviciile secrete este una moştenită de la Securitate. Deşi cred că este un mecanism universal valabil. Orice structură de acest tip are tendinţa natural de a se considera “buricul pământului”.
În oglindă şi oamenii obişnuiţi, care nu au informaţii şi nu au capacitatea de a înţelege un fenomen, pun totul în seama “serviciilor”. E o tendinţă pe care o vedem păstrată până în zilele noastre.
Se întâmplă nu ştiu ce: Sigur e amestecat SRI! De ce, cum, există vreo dovadă? Nu contează. Dacă nu putem explica raţional un eveniment, clar sunt băgate ”serviciile”.
Avem chiar analizele din perioada respectivă ale KGB şi CIA. În ele se vede clar că nu aveau absolut nicio idee ce anume urmează să se întâmple în România, nu aveau niciun plan concret pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu şi că singura lor certitudine era că regimul nu va cădea fără violenţă.
Pentru că o plănuiau ei? Nu. Pentru că asta era dinamica situaţiei.
Nicolae Ceaușescu arătase deja clar pentru toată lumea că nu dă înapoi şi nu va ceda puterea decât forţat. Atunci era logic să presupui că exact asta va face, că se va ţine cu dinţii de scaun şi că va curge sânge.
Dacă s-a ajuns în România la singura revoluţie sângeroasă din 1989, acest lucru este exclusiv din cauza lui Nicolae Ceaușescu şi a celor din jurul lui. Pur şi simplu, nimeni nu a vrut să dea un pas în spate. Au preferat să omoare oameni decât să piardă puterea.
Existenţa unor interese strategice nu poate fi negată. Se prăbuşea o lume. Americanii şi ruşii se întâlneau, discutau şi negociau modul în care lumea din estul Europei urma să se schimbe. Dar de aici până la a spune că "agenturile" străine au organizat Revoluția e un pas foarte mare și absurd.
Nici să-și fi propus, rușii și americanii nu puteau practic organiza o revoluție. Cu cine?
Existau interese sovietice: România să rămână în sfera lor de influenţă, să nu iasă din Pactul de la Varşovia. Existau interese americane: situaţia din România să nu destabilizeze procesul de schimbare, să nu degenereze într-un război local, care ulterior să se întindă şi să afecteze întrega zonă.
Americanii, de exemplu, o spun cât se poate de clar sovieticilor la Malta: e treaba voastră cum gestionaţi căderea comunismului, vă ajutăm, inclusiv financiar, dar vedeţi să nu iasă un mare dezastru care să afecteze Europa Occidentală pe cale de consecinţă.
Pragmatici.
Americanii erau, şi sunt şi astăzi, pragmatici.
Ştiau că nu se poate trece de la comunism direct la democraţie, că va fi un proces de durată. Dar erau şi suficient de inteligenţi să ştie că reformele lui Gorbaciov vor fi depăşite şi că ideea lui de salvare a comunismului e o utopie.
Doar că nu era în avantajul lor să i-o şi spună lui Gorbaciov. Îl menajau pentru că Gorbaciov avea o treabă de făcut, şi nu una uşoară.
Toate acestea erau interese strategice globale. Aşa se discuta. Nu se întâlneau Bush şi Gorbaciov ca să facă scheme, cum să intre turiştii sovietici cu maşinile Lada în România.
Deci Revoluția a fost autentică?
Eu susțin că Revoluția a fost autentică, a început că o revoltă populară absolut clar justificată și neorchestrată. Că ulterior s-a transformat în altceva e altă poveste.
Societatea românească comite o gravă eroare de judecată acceptând teoria că Revoluția română a fost o lovitură de stat orchestrată de forțe străine la care au participat nu știu ce agenți ai Moscovei. Nu e așa.
Nu poți să vii să spui că Iliescu și grupul lui de “complotiști”, cum îi numește Parchetul Militar, au orchestrat Revoluția. E mai mult decât o aberaţie, este chiar o jignire la adresa celor care chiar au făcut Revoluţie.
La Iași nu a fost Iliescu în 14 decembrie, când au încercat să organizeze un miting în piaţa centrală, la Timișoara nu a fost Iliescu, la Brașov nu a fost, la București, în 21 decembrie, n-a fost. Iliescu era la Editura Tehnică şi aştepta şi el să vadă ce se întâmplă. Halal complotist! N-au orchestrat nimic, nici el, nici cei din jurul lui.
Ei doar au venit după ce totul se terminase, după ce Nicolae Ceaușescu fusese alungat de oameni din clădirea CC-ului. Atât.
Ideea e cu atât mai gravă și păguboasă cu cât contestă actul fondator al democrației romanești. După 50 de ani de umilințe s-a trezit poporul acesta, s-a scuturat și trebuia să vină cineva să spună că nu românii au făcut-o, ci rușii sau americanii.
Una e contextul general, alta e ce s-a întâmplat. Revolta din 1989 a fost autentică și citind toată arhiva Securității din anii ‘80 îți dai seama că nici nu putea să fie altfel.
Chiar și așa, trebuie spus că Revoluția a fost făcută de o minoritate. Am citit recent un raport al Securității Satu-Mare chiar din 18 decembrie către Serviciul Central de Analiză-Sinteză, care aduna toate rapoartele judeţene pentru șefii Securității.
Raportul consemna părerile oamenilor obişnuiţi despre revolta de la Timișoara și să ştiţi că unii erau de acord cu reprimarea manifestanţilor. Spune un merceolog: “Foarte bine că au scos tancurile împotriva huliganilor!”
La început au ieșit puțini oameni. Chiar în condițiile dezastrului generalizat, nu toată lumea și-a asumat să iasă în stradă în fața scutierilor, a TAB-urilor şi tancurilor. Și tocmai pentru că a fost făcută de o minoritate, Revoluția nu a reușit.
Marea masă nu dorea o schimbare radicală în România înainte de Revoluție și nici după. Dar a striga vrem mâncare într-un regim comunist însemna să strigi jos comunismul. Oamenii și-au strigat problemele lor directe, de bază, dar care făceau parte din întreg și, de aceea, erau imposibil de realizat.
Dacă strigai vrem pâine, vrem căldură, nu erai un troglodit, fără conştiinţă politică. Am văzut cum au apărut unii acum, care spun că, vezi Doamne, de fapt nu s-a dorit o revoluţie anticomunistă, ci doar mâncare. De fapt, era aşa: dacă spuneai vreau căldură, spuneai jos comunismul şi jos Ceauşescu.
Implicit.
Da, pentru că atât timp cât regimul şi Nicolae Ceaușescu rămâneau, nu aveai nicio şansă să ai căldură. Destul de simplu de înţeles dacă nu ai trait pe altă planetă.
În prima faza, au ieșit tinerii și oamenii care nu mai aveau nimic de pierdut. Radu Tinu, securistul de la Timișoara, râdea anul trecut într-un documentar al TVR spunând că Revoluția a fost făcută de “curve și bișnițari”, pentru că pe străzi ar fi fost mulți oameni din mediul interlop.
Da, au fost. Aşa este. Au fost şi din aceia şi ei și-au asumat și au avut curaj. Dar nu au fost doar ei. Au fost cei care au simţit că nu mai au nimic de pierdut.
Mă lupt cu mainstream-ul lăutăresc care idealizează totul. Ani de zile s-a vorbit că Revoluția a fost făcută de cei mai cinstiți, cei mai inteligenți, cei mai onești, cei mai buni dintre cei buni. Au fost și aceștia, dar au fost și hoți. De ce trebuie să facem Cântarea României pe chestiuni istorice?
Şi bine că au ieşit, că marea masa stătea după perdele. Sunt relatări de la Timișoara, că erau 200 de persoane care se plimbau prin cartier, strigau lozinci, ieșeau oamenii din bloc și le dădeau pâine, apă și salam, le spuneau Bravo! și se întorceau în bloc.
În București pe 21, după spargerea mitingului, o parte din mulţime s-a dus la Universitate, însă puţini erau pe carosabil, cei mai mulți stăteau pe trotuar: Să vedem ce iese.
În pasul al doilea s-a aliat și restul lumii.
Și ce s-a întâmplat în pasul al treilea de a eșuat Revoluția, după cum spuneați?
Nici nu avea cum să reușească. Obiectivele ei generoase, adică ieșirea din comunism și dărâmarea totala a regimului, au fost oprite din mai multe motive.
Pe de-o parte, nici cei care și le-au propus nu știau cum să facă asta într-o țară care era Coreea de Nord în 1989. Aveau doar o idee generală. Populația nu era pregătită pentru nimic, nu existase nicio fărâmă opoziție nici în interiorul, nici în exteriorul partidului. România nu a avut o Solidaritate.
Totuși ,Iliescu a fost “vândut” ca opoziția la Ceaușescu.
Opoziția de la Editura Tehnică. Dacă Iliescu l-ar fi deranjat cu adevărat pe Nicolae Ceaușescu, ori i se dădea un paşaport dus, ori dispărea.
El făcea opoziție de salon, se întâlnea cu niște oameni și discutau ei ce s-ar putea face pentru înlocuirea lui Ceaușescu. Toţi erau oameni fără posibilităţi concrete de acţiune, toţi erau monitorizaţi de Securitate, toţi aşteptau un eveniment miraculos produs de alţii. De Moscova, credeau ei. Vă daţi seama: disidenţă cu voie de la Securitate.
Era pur şi simplu un joc operativ. Iliescu ieşise puţin din rând, căzuse în dizgraţie şi ca să se protejeze juca și el cartea “disidentului” sprijinit de Moscova. Amuzant că el prezintă această dizgraţie ca pe o chestie de disidenţă, când de fapt avea în continuare funcţii de răspundere, adevărat nu mai era la “curte”.
Moscova juca la rândul ei cartea unei opoziţii la Nicolae Ceaușescu, indiferent că ştia câte parale face “opoziţia”.
Dar trebuie spus, ca să nu se creadă altceva. Moscova nu a încurajat sau sprijinit concret în niciun fel grupul lui Iliescu. Sovieticii considerau că singurul om cu care se poate discuta era Nicolae Ceaușescu şi aveau dreptate, din moment ce el avea puterea. Toată puterea. Nu-l suportau, dar nici nu ar fi riscat o mişcare deschis ostilă la adresa lui, care le-ar fi prejudiciat interesele.
Securitatea monitoriza situaţia “complotiştilor” şi raporta lui Nicolae Ceaușescu, care se mulţumea “să ia la cunoştinţă”. Ce puteau face ei concret? Nimic.
Plus că Iliescu era un om al partidului, un comunist convins, el vedea problemele din România reduse strict la Ceaușescu.
Vă aduceți aminte? “Ceaușescu a întinat idealurile comunismului”. Deci scăpam de Nicolae Ceaușescu și totul va fi perfect, ăsta era nivelul de opoziție al lui Iliescu. Ceea ce a convenit de minune Securităţii, Armatei şi Partidului. Dăm toată vina pe Nicolae Ceaușescu, scăpăm noi. Mai bun ca Iliescu pentru asta, nu aveai cum găsi.
Iliescu nu voia înlocuirea comunismului cu democrația, ci exact ceea ce era la modă atunci, adică o Prestroika și un Glasnost, dar, atenție!, model ’86, pentru că între timp ele suferiseră mari modificări.
În ’89 nu mai erau fezabile. Țările din jur depășiseră demult nivelul acela de reformă.
Ceaușescu a intuit corect lucrurile când i-a reproșat lui Gorbaciov că a trădat comunismul: nu poți să reformezi comunismul, nu poți să introduci reforme într-un sistem totalitar pentru că pică tot, nu mai e totalitar. Aici au avut dreptate Ceaușescu și Castro.
Aud tot felul de conspirații. Da, inclusiv Moscova era interesată de alternative. Iliescu apare și în rapoartele rușilor. Dar când te gândeai la România aveai o singură opțiune de înlocuire a lui Ceaușescu. E încă o dovadă a lipsei totale de opțiuni. Nu știa nimeni de altcineva. Nu exista altcineva. Atât de simplu.
Deci lipsa opoziției reale care să dorească un sistem nou a fost una dintre cauzele eșecului. Alta?
V-am spus, marea masă a populației nu dorea o schimbare sistemica, ci doar o ameliorare a condițiilor de trai. Cei care înțelegeau că schimbarea trebuie făcută până la capăt erau și puțini, și prost organizați și pregătiți.
Revoluția din ’89 a fost un pumn în masă al marginalilor, un pumn care a spart masa, însă cei care au dat cu pumnul nu au mai știut ce să facă după aia. S-au retras şi i-au lăsat pe cei cu “ştiinţă”. De aceea, a fost foarte ușor pentru grupul lui Iliescu.
Mulți cred că a fost o mare conspirație în 22 decembrie. Nu, erau singurii oameni care știau să conducă, care mai făcuseră asta.
Clasa politică a momentului...
Exact. Nu iți trebuia mare conspirație ca să îl pui pe Iliescu în fruntea valului revoluționar. N-a făcut nimic Iliescu pentru a ajunge acolo, pur și simplu a apărut. Altcineva nu era, sub Ceaușescu nu a existat nimeni și nimic.
N-am putut spune: îl punem pe cutărică, sindicalistul de la Galați, care s-a luptat 7 ani cu Ceauşescu. Disidenţii erau cunoscuţi, dar de aici până la a-i pune în fruntea statului era un pas prea mare. Un hap prea mare de înghiţit.
Dar oamenii nu erau de vină că nu doreau mai mult decât condiții suportabile de trai. Nu aveau de unde să știe ce e democrația, doreau doar să trăiască mai bine.
Așa că a fost foarte ușor pentru sistem să se replieze, inclusiv pentru Securitate, Armată și aparatul de partid. Și în ultimii 30 de ani am asistat la asta: cedarea tranșeu cu tranșeu, la baionetă, a puterii. Cu bătălii.
Pe unele le câştigă ei, pe unele le câştigăm noi. Schimbarea radicală dorită de unii în 1989 nu s-a produs nici la 30 de ani după și, de aceea, trăim într-un stat profund nereformat. Vorbim de “structuri”. Astea sunt structurile.
Ați spus că România era Coreea de Nord și nu mai existau oponenți. Și, totuși, cel mai rău comunism, cu cea mai teribilă represiune, este considerat cel al anilor ’50-’60, iar represiunea anilor ’70-’80 ar fi fost mai soft.
Din punctul de vedere al numărului de victime nu comportă comparație, desigur. Exterminarea anilor ‘50-‘60 a fost masivă. După aceea, nu au mai murit zeci de mii de oameni, nici măcar sute. O comparaţie este neavenită.
Dar tocmai inducerea ideii că trebuie să facem o comparație e foarte perversă, pentru că pornește de la premisa falsă că regimul comunist s-ar fi schimbat după anii ’60.
Este o teorie a rezerviștilor securiști, din păcate, ajutată şi de unii istorici şi de asociaţii care şi-au construit identitatea exclusiv pe această chestiune, pentru ca tot ce au făcut ei în anii ’70-’80 să devină bemol și ei să devină băieții buni.
Nu poți să faci comparația. Şi nici nu e corect. Sistemul de represiune s-a modificat pentru că obiectivele lui s-au modificat, nu pentru că şi-a dat seama Securitatea că a făcut nişte abuzuri şi i-a părut rău. Pur şi simplu, nu mai aveau un număr atât de mare de reprimat şi nu mai erau necesare închisorile.
Își lichidase opozanții politici, băgaseră frica în populație, nu mai era nevoie. România întreagă devenise un penitenciar. Cu regim mai bland. Te plimbai într-o curte mai mare, dar dacă voiai să ieşi fără permisie, te cam împuşcau grănicerii.
Represiunea a continuat, dar în alte forme. În anii ’70-’80 erau deținuți politici în România, în registrele de penitenciar în dreptul unor nume scrie deținut politic.
Ei erau condamnați în general pentru infracțiuni de drept comun, dar regimul lor carceral era de deținut politic. Important era să nu știe în afara țării că există deținuți politici, nu era nicio problemă în interior.
Eu sunt mâhnit ca istoric de faptul că se scrie şi se vorbeşte, obsesiv aproape, doar despre perioada ‘50-’60’ ca despre singura perioadă neagră a comunismului. Cu toată consideraţia pentru suferinţa celor care au trecut prin această perioadă şi pentru memoria lor, care trebuie preţuită şi fără dubii că trebuie mereu amintită, dar această suferinţă nu este singulară.
În regimul comunist din România au fost victime de-a lungul întregii perioade. S-a suferit, s-a chinuit şi s-a murit timp de aproape 50 de ani, nu doar timp de 20.
În decembrie ’89 cei arestați la Iași pentru că au încercat să facă un miting au fost bătuți ca în anii ’50 cu creionul la testicule, li s-au smuls unghiile, au fost bătuţi la tălpi, atârnaţi de tavan etc.
Credeți că Securitatea nu mai tortura oamenii în 1989? Îi tortura ca în anii ’50. Pentru că astea erau metodele. Astea au fost dintotdeauna metodele. Nu s-a schimbat nimic.
În anii ’70, oamenii arestaţi de Securitate erau electrocutaţi, li se făceau injecţii cu alcool, erau puşi în genunchi pe colţuri de cărămizi. Erau alergaţi la "manej” goi prin cameră şi altoiţi cu bastoanele. Drogaţi cu medicamente.
Arsenalul torturii nu a părăsit nici un an, nicio oră, niciun minut România comunistă, din 1945 până în 1989. Aste e o realitate. Şi daca se feresc toţi să o spună de frică să nu deranjeze o anumită percepţie construită timp de 30 de ani, eu nu mă feresc. Ba chiar cred că e obligaţia mea să spun.
E o mare manipulare și această chestiune care, repet, servește securiștilor anilor ’70-’80, care au în continuare impunitate pentru aceste lucruri.
Tot ce vorbim noi acum vizează precaritatea cunoașterii istoriei noastre recente și mă refer inclusiv la istoricii profesioniști care nu studiază arhive, nu citesc documente, scriu doar din memoriile foștilor securiști sau nomenclaturiști. E plină presa de interviurile acestor oameni care spun ce le trece lor prin cap.
Și la un asemenea nivel de precaritate a cunoașterii istoriei, nici nu e de mirare că funcționează mitologiile induse și apar tot felul de teorii. Ne mirăm că avem nostalgici comunişti? Păi, dacă avem aşa hal de scriere a istoriei...
Vineri, 31 iulie - al treilea episod al interviului cu Mădălin Hodor, despre regimul mafiot Ceaușescu și banii dispăruți după '89: “Clanul mafiot producea mulți bani, dar cei care produceau nu puteau să se bucure de banii lor. Mafia din DIE, trecută sub tăcere, produce în continuare corupție, infracționalitate, exact cum făcea înainte de 1989, profitând, repet, de atenția aproape exclusivă a publicului asupra Securității interne".