Peste jumătate dintre elevii români nu acordă feedback profesorilor, deși este un drept al lor, arată un studiu realizat în 2025 de Salvați Copiii.
Elevii nu au acordat feedback cadrelor didactice, motivând că demersul nu este necesar sau că opinia lor oricum nu va conta.
2 din 10 elevi afirmă că au discutat cu un cadru didactic despre rezultatele feedback-ului oferit, iar dintre aceștia, aproape 70% spun că sugestiile le-au fost luate în considerare în mică măsură sau deloc, potrivit aceluiași studiu.
Am vorbit cu Cristiana Oșan, formator de formatori, examinator pentru certificate internaționale și colaboratoare cu instituții private și ministere ale educației din Europa, Africa și Asia, cu experiență de lucru cu profesori din peste 100 de țări.
Am pornit de la experiența ei internațională și am discutat despre provocările cu care se confruntă profesorii din România și asemănările cu alte sisteme educaționale. Cristiana Oșan vorbește despre nevoia de redefinire a statutului profesorului, despre sentimentul profund de lipsă de respect pe care îl simt mulți profesori români și despre lipsa unei culturi a feedback-ului.
Am stat de vorbă cu Cristiana Oșan în cadrul unei tabere de studiu Predau Viitor, parte din programul Predau Viitor Fellowship, un program de pedagogie în acțiune dedicat profesorilor din învățământul public, organizat de Asociația Techsoup pe parcursul anului școlar 2025-2026.
Ești formator de profesori, ai predat la oameni din peste 100 de țări. Ce ți se pare specific, din punct de vedere psihologic, la profesorii din cultura românească?
Există probleme globale legate de predare și învățare, dar există și probleme și reacții locale. Mi se pare foarte acut în România faptul că profesorii nu se simt respectați - de către părinți, de către copii, de către societate.
În societățile tradiționale erau cele trei figuri principale - profesorul, preotul și medicul. Profesorul era văzut în principal ca sursă de informație, ori în lumea de astăzi, informația este la vârful degetelor noastre, pe telefon.
Și până nu reușim să ne redefinim rolul, nu ca sursă de informație, ci ca sursă de competențe care ne arată ce să facem cu informația, cum o selectăm, cum o folosim, cum o aducem mai aproape de noi și cum o reinterpretăm, lucrurile vor rămâne așa.
În România mi se pare că există o durere a profesorilor că nu sunt respectați și că nu sunt apreciați. Este o muncă foarte frumoasă, dar și foarte grea. Și faptul că societatea în mare ne dă sentimentul că nu ne vede și nu ne apreciază munca e dureros.
Cu atât mai dureros e atunci când vezi că cei care ar trebui să ne reprezinte, în loc să ne ajute, ne pun bețe în roate sau ne complică lucrurile la clasă, nu ne arată respect, nu ne consultă în privința lucrurilor esențiale.
Când lucrez cu profesori români în special, dacă le dau orice tehnică de lucru, ei se gândesc imediat: Cum o să beneficieze elevii mei? Niciodată un profesor nu se gândește cum poate el beneficia din ceva. Eu vreau să îi învăț pe profesori să se gândească și cum pot să fie ei bine, pentru că atunci se schimbă și lucrurile.
Avem un caz recent, crima din Cenei, care a speriat nu doar profesorii, elevii și părinții, ci și pe noi, ca societate. Ce crezi că pot învăța profesorii din această situație?
O organizație cu care lucrez face în prezent o cartografiere a problemelor cu care se confruntă profesorii din România și am condus câteva focus grupuri. Una dintre temele care apar cel mai frecvent este violența în școli. Am avut profesori loviți de copii în mai multe școli. Am avut profesori care au asistat la acte extreme de violență între copii și am fost foarte plăcut surprinsă să văd că mulți dintre cei care au asistat la așa ceva nu și-au pierdut încrederea în elevi.
Și reușesc să depășească aceste momente lucrând cu ei și lucrând cu ceilalți și continuă să fie profesori. Ceea ce mi se pare admirabil.
Anul trecut a apărut filmul Adolescence (Adolescență coruptă, un film despre un adolescent de 13 ani care este arestat pentru uciderea unei colege), care a făcut multă vâlvă. Realizatorii au povestit că au văzut o știre și de acolo le-a venit ideea filmului. Și se discuta foarte mult anul trecut, chiar premierul Marei Britanii spunea că filmul ar trebui arătat în toate școlile și discutat.
În România, mi se pare că atunci când se întâmplă ceva rău, avem o tendință să trecem cât mai repede peste, ca să nu cumva să se perpetueze situația sau să nu încurajăm să se întâmple asta.
Dar mi se pare că discutând, văzând cum văd elevii situația, putem înțelege mai bine și putem să anticipăm ce o să se întâmple, putem să găsim niște soluții, să prevenim, să citim semnele mai devreme, pentru că genul ăsta de comportament nu apare peste noapte.
Și atunci pregătirea profesorilor e absolut necesară, să știm să observăm comportamente, să creăm spații în școli în care să discutăm împreună cazurile, să vedem ce funcționează la ore, să vedem ce face un coleg și funcționează și aș putea să aflu și eu, să vorbim la nivel național de lucrurile astea, nu să trecem mai departe ca și cum nu s-a întâmplat nimic.
Cu ce ți-ai dori să rămână profesorii după trainingurile tale?
Mi-aș dori foarte mult să vadă că împărtășesc din experiența mea de a lucra cu oameni din toată lumea, să înțeleagă că nu sunt singuri, că toată lumea se chinuie un pic în perioada asta.
Cred că e greu în contextul politic mondial în perioada asta pentru toți cei care lucrează în educație și în cultură. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm.
Dacă profesorii reușesc să-și dea seama mai bine cum pot să se sprijine unul pe altul într-un sistem care nu-i susține și să găsească metode proprii prin care să poată să-și implementeze viziunea lor modernă, actuală, într-un sistem care îi respinge, poate ar avea o mare reușită.
E foarte interesant să vezi oameni care se confundă cu exact aceleași probleme, poate că în contexte diferite și care vin cu soluții diferite. Și cred că asta avem de învățat unii de la alții, să fim un pic mai deschiși și să acceptăm.
Mi se pare că în România există o cultură asimptomatică. Dacă auzi pe cineva care vorbește despre problemele lui la clasă, e mai ușor să zici: Poate aș putea încerca și eu asta, decât dacă vine și te observă la oră și îți spune Am observat lucrurile astea la tine, ce zici să încerci și altfel? În România nu avem cultura feedback-ului.
De ce crezi că avem această rezistență la feedback?
Pentru că în România, din păcate, primim feedback doar când suntem evaluați.
Nu există o cultură a unui feedback de dezvoltare.
Recent am lucrat cu cineva care întreba: Când fac peer-observation cu profesorii? Întreba când se vor observa reciproc la clasă. El era obișnuit să meargă o oră pe lună să observe un alt profesor, în ideea asta de feedback. Să îi spui unui om să vină la tine la oră, să îi zici: Mi se pare că nu dau instrucțiuni foarte clare, copiii îmi par confuzi, poți să vii să mă vezi și să te concentrezi pe aspectul ăsta?
Și după aceea vorbești cu el și găsiți împreună soluții. Cred că ceea ce avem de învățat este ideea asta, să ne deschidem un pic și să credem că putem schimba ceva, chiar dacă la nivel mic.
Interviu realizat de Delia Marinescu