Dezbaterea privind capacitatea Europei de a-și asigura singură securitatea revine în prim-plan, pe fondul incertitudinilor legate de sprijinul american. Pe de o parte, liderii europeni vorbesc tot mai des despre autonomie strategică. Pe de altă parte, realitatea militară arată o dependență profundă de Statele Unite, de la descurajarea nucleară la logistică și informații.
Fără investiții masive, industrie de apărare funcțională și decizii politice clare, ambițiile europene riscă să rămână la nivel declarativ, se arată într-o analiză publicată de The Kyiv Post.
Securitatea nu este politică, ci capacitate
Într-un discurs susținut pe 26 ianuarie în Parlamentul European, secretarul general al NATO, Mark Rutte, a prezentat o evaluare directă a securității europene, fără formule diplomatice. Intervenția sa s-a concentrat pe capacitățile reale care susțin securitatea Europei și pe limitele acestora în absența sprijinului Statelor Unite, evitând discursul normativ despre obiective politice.
Rutte a insistat asupra unei distincții esențiale: capitalele europene tind să trateze securitatea ca o extensie a voinței politice, în timp ce NATO o definește prin capacități concrete - care există sau nu există.
Din această perspectivă, o apărare europeană bazată exclusiv pe resurse proprii ar necesita alocări bugetare mult peste nivelurile actuale. Pentru a ilustra amploarea efortului, Rutte a vorbit despre un prag de ordinul a 10% din PIB, necesar pentru a construi un sistem complet de descurajare, care să includă industria de apărare, logistica și capabilități strategice.
Dependența structurală de SUA
Analiza subliniază că securitatea Europei a fost construită timp de decenii în cadrul unui sistem transatlantic complex, în care capacitățile americane sunt integrate la aproape toate nivelurile: descurajare nucleară, transport aerian strategic, informații și recunoaștere, supraveghere prin satelit, comandă și control. Europa participă la aceste structuri, dar nu le conduce.
Rutte a avertizat că o singură decizie politică nu poate înlocui aceste structuri. Înlocuirea lor presupune timp, capacitate industrială, tehnologie și asumarea unor riscuri politice majore - exact punctul în care dezbaterea europeană rămâne blocată.
Războiul din Ucraina a readus în prim-plan ideea unei apărări europene fără Statele Unite. Sprijinul pentru Kiev continuă să depindă de o combinație între ajutorul european și capacitățile americane, în special în domenii precum apărarea antiaeriană, informațiile în timp real și logistica.
Deși industria europeană de apărare se extinde, ritmul de producție rămâne sub nivelul consumului de muniție, iar acest decalaj definește realitatea securității europene în 2026.
Europa cheltuiește mai mult și semnează mai multe contracte, dar, avertizează analiza, a cumpăra securitate nu este același lucru cu a o produce. Producătorul controlează ritmul, prioritățile și rezervele de criză, iar Europa rămâne, în multe domenii-cheie, dependentă de furnizori externi.
Autonomie strategică: slogan sau proces real?
Rutte s-a pronunțat nu împotriva consolidării apărării europene, ci împotriva fragmentării. Structurile paralele, sistemele duplicate și competiția industrială internă nu sporesc capacitatea, ci risipesc resurse. El a atras atenția și asupra unei confuzii structurale: influența politică a Europei nu se traduce automat în greutate strategică. Aceasta din urmă necesită instrumente capabile să acționeze rapid, coordonat și fără aprobări externe.
Din perspectiva NATO, timpul este un factor critic. Sistemele de securitate se construiesc în decenii, nu în cicluri politice. Fiecare an de întârziere crește dependența, în timp ce adversarii testează limitele și investesc în capabilități noi.
Rutte a concluzionat că Europa nu mai are luxul ambiguității. Politica de securitate trebuie să aleagă clar între consolidarea rolului în NATO sau construirea unor capacități separate - opțiuni care presupun premise diferite. În cazul autonomiei reale, securitatea devine o componentă centrală a strategiei industriale și fiscale, implicând producție comună, standardizare, contracte pe termen lung și chiar transfer de suveranitate.
Mesajul final, subliniază The Kyiv Post, a fost unul incomod, dar limpede: securitatea nu este o chestiune de intenție, ci de capacitate. Europa trebuie să decidă dacă vrea să cumpere această capacitate sau să o construiască. Amânarea nu este ideologică, ci costisitoare.