„Anul acesta a fost extrem de greu.” O auzim din ce în ce mai des. Apoi, ne oprim o secundă și ne dăm seama că suntem abia în a treia săptămână din el.
Gluma e ușoară, dar spune ceva important. Nu despre fragilitatea noastră, ci despre presiunea uriașă pe care o punem pe ideea de început. În câteva zile, uneori în câteva ore, așteptăm ca lucrurile să se așeze, să se clarifice, să se simtă diferit. Iar când nu se întâmplă, căutăm rapid o explicație. Sau un vinovat.
Pentru unii, vinovatul devine propria persoană: nu sunt suficient de disciplinat, nu sunt consecvent, nu duc nimic până la capăt.
Pentru alții, vinovatul devine psihologia însăși: o colecție de vorbe frumoase, șarlatanie ambalată elegant, vânzare de iluzii.
Ambele reacții sunt de înțeles. Și ambele ratează, de cele mai multe ori, un detaliu esențial: nu dorințele sunt problema, ci felul în care le spunem, le repetăm și le încărcăm de sens.
La început de an, vocabularul public se reactivează aproape automat. Vorbim despre well-being, grijă de sine, sănătate emoțională, viață intențională, abordare holistică. Sunt cuvinte care au apărut dintr-o nevoie reală: aceea de a vorbi mai onest despre viața interioară.
Dar, folosite excesiv și fără nuanță, ajung să se golească de sens. Devin un nou limbaj de lemn — mai blând, mai prietenos, dar la fel de rigid. Și când acest limbaj nu produce schimbarea promisă, apare dezamăgirea.
Între autoculpabilizare și respingerea psihologiei
În cabinet, dar și în conversațiile obișnuite, se vede frecvent această oscilație. Oamenii încep cu speranță, apoi, când lucrurile nu se leagă rapid, se întorc fie împotriva lor, fie împotriva întregului demers psihologic.
„Am vrut să am mai multă grijă de mine, dar nu reușesc. Clar e ceva în neregulă cu mine.”
sau
„Am încercat toate astea cu dezvoltarea personală. Nu funcționează. Viața reală e alta.”
Rareori cineva își dorește lucruri nesănătoase. Cei mai mulți oameni vor mai multă liniște, mai mult sens, relații mai bune, mai puțină presiune. Problema nu pornește de aici. Apare mai târziu, în implementare și, mai ales, în limbajul prin care aceste dorințe sunt formulate.
Cuvintele nu sunt neutre
În psihologie, limbajul nu este doar descriptiv, ci organizator. Felul în care vorbim cu noi înșine creează cadre mentale: de obligație, de explorare, de eșec sau de proces.
Diferența dintre
„Anul acesta trebuie să fiu mai echilibrat”
și
„Anul acesta încerc să înțeleg ce mă dezechilibrează”
nu este stilistică. Este psihologică.
Prima formulare creează presiune și criterii rigide de evaluare. A doua deschide un spațiu de observare și ajustare. Când schimbarea este formulată exclusiv ca obligație, ea cere voință constantă. Iar voința, oricât de admirabilă, obosește.
Well-being-ul ca promisiune de stare bună
Una dintre cele mai frecvente confuzii este transformarea well-being-ului într-o stare ideală, vag definită. „Să mă simt bine” ajunge să însemne, implicit, să nu mai fie greu. Orice zi proastă devine astfel o dovadă că ceva „nu funcționează”.
Well-being-ul real nu exclude disconfortul. El presupune capacitatea de a-l traversa fără a te judeca pentru existența lui. Dar acest sens se pierde ușor atunci când cuvântul este folosit ca promisiune de confort continuu.
Holismul care se transformă în epuizare
La fel se întâmplă cu ideea de abordare holistică. În teorie, ea presupune coerență. În practică, ajunge adesea o listă de cerințe simultane: alimentație, mișcare, somn, emoții, relații, productivitate. Toate, acum!
Când totul trebuie schimbat deodată, psihicul reacționează prin rezistență. Apoi apare concluzia că „nici asta nu merge”. Nu pentru că ideea ar fi greșită, ci pentru că limbajul ei a devenit supraîncărcat.
Viața „intențională” și oboseala controlului
Trăirea intențională, formulată rigid, poate deveni o formă de supraveghere permanentă a propriei vieți. Fiecare decizie trebuie să aibă un scop, fiecare pauză trebuie justificată.
În acest cadru, relaxarea pare risipă, iar spontaneitatea — o abatere. Când oboseala se instalează, nu e pus sub semnul întrebării limbajul, ci întregul concept. De aici apare reacția de respingere: toate astea sunt exagerări.
Grija de sine și confuzia dintre protecție și evitare
Poate cel mai fragil dintre concepte este „grija de sine”. Fără nuanță, ea ajunge să fie confundată cu evitarea oricărui disconfort. Orice proces care devine dificil este abandonat „pentru binele meu”.
Grija de sine matură nu înseamnă doar protecție, ci și capacitatea de a rămâne într-un proces dificil fără a te abandona pe tine. Când acest sens se pierde, schimbarea se oprește, iar dezamăgirea crește.
Poate că problema nu este psihologia
Când conceptele psihologice sunt reduse la sloganuri, ele își pierd forța. Iar când nu funcționează în forma lor simplificată, întregul demers psihologic ajunge să fie respins.
Psihoterapia nu promite ani ușori și nici începuturi perfecte. Ea oferă cadre de înțelegere, nu rețete rapide, magice sau simple. Dar pentru ca aceste cadre să funcționeze, limbajul trebuie să rămână viu, personal și adaptat vieții reale.
Poate că, la final de ianuarie, nu avem nevoie nici să ne judecăm mai aspru, nici să declarăm falimentul psihologiei. Poate că e suficient să ne întrebăm ce fac cuvintele pe care le folosim cu noi. Creează ele spațiu sau presiune?
Schimbarea nu eșuează pentru că oamenii sunt slabi sau pentru că psihologia minte. De multe ori, eșuează pentru că limbajul devine prea mare, prea vag sau prea rigid pentru viața trăită.
Iar începuturile nu au nevoie să fie spectaculoase. Au nevoie să fie spuse pe limba noastră, nu pe cea a clișeelor.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.