Un nou val de frig se apropie, iar Bucureștiul joacă, din nou, la loteria încălzirii și a apei calde.
Sute de mii de oameni stau cu aceeași grijă: se va încălzi suficient caloriferul, de data asta? Dacă nu, intrăm într-un scenariu pe care îl știm pe de rost: nervi, reclamații, explicații „subțiri” și termene de remediere împinse la nesfârșit.
Între timp, improvizațiile au devenit rutină. Un reșou, un calorifer electric sau, mai simplu, o haină în plus. Așa o vom duce până la primăvară, când – dacă vor exista bani – vor reîncepe reparațiile la uriașul sistem de termoficare care alimentează aproximativ 500.000 de apartamente din Capitală.
Problema este că, ignorată prea mult timp, această megastructură îmbătrânește mai repede decât poate fi reparată. Iar unele dintre componentele ei sunt deja atât de depășite tehnologic, încât devin ineficiente indiferent cât de des ar fi „cârpite”.
În timp ce Bucureștiul încearcă să mențină sistemul pe linia de plutire, alte orașe din Europa testează soluții complet diferite – mai eficiente, mai flexibile și, pe termen lung, mai ieftine.
Despre ce înseamnă termoficarea de generația a 5-a (5G) și cum ar putea începe Bucureștiul o astfel de tranziție am discutat cu președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI), profesorul Dumitru Chisăliță.
Un sistem mamut, ajuns la aproape 70 de ani
Sistemul de termoficare al Capitalei a început să prindă contur în urmă cu aproape șapte decenii. La finalul anilor ’50, Institutul de Studii și Proiectări Energetice (ISPE) proiecta primele rețele urbane, iar în 1960 centrala de la Grozăvești devenea prima centrală electrică de termoficare (CET) din România.
Inițial, sistemul deservea câteva blocuri, institute de cercetare, un cămin studențesc și o grădiniță. Apoi, odată cu orașul, s-a extins masiv.
Astăzi, sistemul de termoficare din București înseamnă:
- 7 CET-uri (dintre care unul privat),
- 954 km de conducte magistrale,
- 1.027 de puncte termice,
- aproape 3.000 km de conducte secundare.
Sistemul funcționează, în esență, astfel: apa fierbinte produsă în CET-uri ajunge prin conducte magistrale la punctele termice, unde, prin schimbătoare de căldură, transferă energie către alte circuite – pentru încălzire, apă caldă și recirculare.
Marile probleme apar din faptul că majoritatea centralelor, rețelelor și punctelor termice nu au fost modernizate consistent timp de decenii. Rezultatul este cunoscut de bucureșteni: în multe zone ajunge fie prea puțină apă, fie prea rece pentru a asigura confortul termic.
„Nu faci un sistem. Faci două”
Pentru a ieși din acest cerc vicios, Dumitru Chisăliță propune o schimbare de paradigmă.
„De la început, un astfel de proiect trebuie gândit pe două direcții. Prima este continuarea alimentării populației cu energie termică, printr-un sistem funcțional. A doua este direcția strategică: ce pui în loc, știind că în mai puțin de 20–25 de ani nu ai cum să construiești un sistem complet nou”, explică expertul.
Cu alte cuvinte, Bucureștiul nu are nevoie de un singur proiect, ci de două:
- un proiect de subzistență, care să mențină sistemul actual funcțional până la un an-țintă clar stabilit, cu investiții strict necesare;
- un proiect pentru un sistem nou, gândit pentru anul 2050, construit etapizat, fără a încerca „repararea” celui vechi.
„În primul sistem bagi exact atâția bani cât sunt necesari ca el să funcționeze pe termen scurt. Al doilea trebuie gândit nu pentru realitatea de azi, ci pentru cea de peste 25 de ani”, spune Chisăliță.
Un sistem care produce și căldură, și răcire
Un prim element-cheie al termoficării viitorului este funcționarea duală.
„Vorbim despre un sistem care iarna produce agent termic, iar vara agent frigorific. Este necesar, pentru că verile sunt tot mai fierbinți, dar are și un avantaj economic major: rețeaua funcționează tot anul. Și în acest fel, te ajută să economisești”, explică expertul.
Orice rețea urbană are costuri fixe permanente – personal, mentenanță, consum energetic. Dacă funcționează doar 6 luni pe an, toate aceste costuri se regăsesc în factura de iarnă, care, automat, e mare. Dacă este utilizată tot anul, ele se distribuie mult mai eficient.
Temperatură joasă, pierderi mai mici, intervenții mai rapide
A doua schimbare majoră ține de temperatura de funcționare.
„Sistemele actuale funcționează la 90–120 de grade Celsius. Asta înseamnă consum mare, pierderi mari și intervenții dificile. Una este să repari o instalație la 120 de grade, alta la 20–30 de grade. Timpul de așteptare și de intervenție e altul”, explică Dumitru Chisăliță.
În sistemele moderne, apa (sau un fluid pe bază de apă în care se adaugă solvenți) circulă prin rețele îngropate la adâncime redusă, la temperaturi mult mai joase. Nu există neapărat centrale care încălzesc apa. Temperatura este preluată, prin transfer, din diverse surse din oraș.
În punctele termice, acest fluid ajunge într-un ansamblu de echipamente care include pompe de căldură, unde energia este ridicată la nivelul necesar pentru încălzire sau, vara, este utilizată pentru răcire.
Energia este apoi distribuită în clădire prin circuite separate, către ventiloconvectoare. Acestea sunt niște echipamente care înlocuiesc caloriferele clasice și pot asigura atât căldură, cât și răcire.
Un sistem prea mare pentru ce mai deservește
O altă problemă majoră este dimensionarea.
„Tot ce avem acum a fost gândit pentru altceva decât deservește astăzi. Sistemul a fost proiectat pentru o industrie în creștere, pentru consumatori mari. Astăzi, a rămas imens pentru ce mai are de deservit.
Iar ce e mare are probleme mari și costuri mari”, spune Chisăliță.
Într-un sistem modern, dimensionarea trebuie adaptată realităților actuale și viitoare, nu ambițiilor industriei dirijate din anii ’60–’80.
Marea problemă din blocuri: verticala și lipsa responsabilității
Poate cea mai sensibilă problemă este distribuția agentului termic în blocuri.
Instalațiile au fost proiectate într-o perioadă în care clădirile aparțineau unei singure instituții. Distribuția pe verticală avea sens atunci. Astăzi, fiecare apartament are proprietar, dar sistemul funcționează ca și cum blocul ar fi încă o „unitate administrativă”.
Trecerea la distribuția pe orizontală, odată cu modernizarea sistemului, ar permite alimentarea fiecărui apartament printr-un schimbător propriu, cu contor și robinet de închidere.
„Din acel moment apare responsabilitatea individuală. Rău-platnicii pot fi deconectați punctual, iar consumul este măsurat. Degeaba mai cauți să-l fentezi pe vecinul … singura soluție să îți scazi factura e să consumi mai puțin”, explică expertul.
Oricum va trebui să săpăm tot orașul
O iluzie frecventă este aceea a soluțiilor „fără șantier”.
„Indiferent ce alegem – gaz, electric sau termoficare– va trebui să săpăm. Rețelele actuale nu sunt dimensionate pentru centrale individuale sau pentru o electrificare masivă.
Nimeni nu vorbește despre asta. Rețeaua de gaze e făcută să suporte aragaze. Centrala termică vine cu un necesar de consum de 4 ori mai mare. Trebuie să sapi, să redimensionezi rețeaua.
La fel, la curent. Ca să crești puterea de zece ori, ai nevoie de cabluri groase pe care să le îngropi. Pentru asta, trebuie să sapi”, avertizează Chisăliță.
În plus, investițiile într-un sistem bazat exclusiv pe gaz riscă să devină inutile într-un orizont de 20–25 de ani, pe măsură ce resursa se epuizează sau devine prea scumpă. Iar electrificarea totală expune orașul la riscuri de tip blackout.
„Sistemele reziliente nu se bazează pe o singură resursă. Din punctul meu de vedere, energia termică rămâne soluția. Pentru că într-un sistem bazat pe termoficare, poți folosi pentru producția de energie electrică orice sursă consideri că e optimă”, spune expertul.
Ce fac alții: exemplul Danemarcei
În Europa, pionierii termoficării moderne sunt danezii. Deși nu există încă orașe alimentate integral prin sisteme 5G, în mai multe cartiere și zone urbane funcționează deja proiecte pilot.
În Danemarca sunt valorificate:
- surplusurile de energie electrică din panouri fotovoltaice,
- căldura reziduală din industrie sau din producția de hidrogen,
- pompe de căldură și sisteme de stocare termică.
„Au colectat tot ce se putea colecta și au optimizat tot ce se putea optimiza ca să facă astfel de sisteme. Care sunt modulare. Dacă azi am aici un modul, iar mâine nevoia mea acolo crește – că se dezvoltă un cartier nou – dau jos modulul curent și pun altul.
Nu există nici la ei la nivel de oraș. Dar sunt proiecte pilot care se dezvoltă”, rezumă Chisăliță.
Câteva exemple de inovație în termoficare din Danemarca
Iată soluții pe care danezii le testează acum pentru o termoficare eficientă:
- Copenhaga (Danemarca). Deși nu are un sistem 5G pentru întregul oraș, Copenhaga este unul dintre cele mai bune exemple de inovație în termoficare urbană din Europa. În diferite zone sunt integrate soluții precum recuperarea căldurii din ape uzate, răcirea cu apă de mare, utilizarea surplusului de energie electrică și conectarea prosumatorilor („flexumers”) la rețea. Detalii, aici.
- Vridsløsemagle. E o localitate din apropierea Capitalei unde funcționează un sistem modern de termoficare bazat pe energie geotermală, integrată într-o rețea de temperatură redusă. Detalii, aici.
- Hvide Sande. E o localitate în vestul Danemarcei în care funcționeazăun sistem local de termoficare modernă care combină pompe de căldură, energie solară și stocare termică. Soluția este adaptată unei comunități de dimensiuni medii și demonstrează că tranziția nu este rezervată doar marilor orașe. Detalii, aici.
- Aarhus. În cartierul cartierul Tilst a fost implementat un proiect demonstrativ de termoficare la temperatură joasă, cu rețele și clădiri adaptate pentru funcționarea la parametri mult reduși față de sistemele clasice. Proiectul a devenit studiu de caz la nivel european. Detalii, aici.
Cine construiește și cu ce bani să construiască
Rămân două mari provocări: cine să înceapă și să-și asume? Primării ar trebui să o facă, susține expertul.
Apoi, e problema finanțării. La sistemele de joasă temperatură, costurile de operare sunt reduse, dar investiția inițială este mare.
De unde bani, mai ales că PMB nu are, iar Guvernul se axează mai degrabă pe reducerea deficitului bugetar.
Soluția propusă de Dumitru Chisăliță este scoaterea proiectului din logica politică pe termen scurt: finanțare prin obligațiuni municipale sau credite pe termen lung, garantate de stat.
„Primăria apelează la instituții bancare sau financiare (cum ar fi fonduri de investiții – n.red.). Emite obligațiuni. Practic, se împrumută pe termen lung. Sigur, instituția va cere garanții. Ca să fie sigură că își va recupera banii într-un termen mult mai lung decât un mandat de primar.
Dacă Guvernul oferă garanțiile, orice primar va fi obligat să continue proiectul. Altfel, se pierd bani, apar penalități”, explică expertul.
Sigur că pentru un astfel de proiect ar fi nevoie de multe „reglaje”, inclusiv la nivel de lege. Dar – în contextul în care aceeași coaliție politică e și la conducerea Guvernului și la conducerea PMB, problema ar putea fi pusă pe tapet.
De la iarna peticită la un oraș funcțional
Termoficarea viitorului nu promite miracole rapide.
Promite însă ieșirea dintr-o criză perpetuă și din improvizație. Nu acum. În 20-25 de ani, dacă ne apucăm acum de lucru la soluții.
Între frigul de azi și confortul de mâine nu există scurtături. Există decizii grele, asumate și poate, de multe ori, nepopulare. Există doar proiecte pe termen lung care să treacă peste interese mărunte, pentru o tranziție făcută cu cap, în folosul tuturor locuitorilor Capitalei.
Iar prima decizie este, poate, cea mai grea: să acceptăm că Bucureștiul nu se va mai putea încălzi, la nesfârșit, doar cu soluții din secolul trecut.