Decembrie vine cu un paradox ambalat frumos în beteală: e luna în care „trebuie” să fim fericiți, conectați, generoși, plini de energie și recunoștință – deși, pe dinăuntru, mulți dintre noi simt exact opusul. E o lună frumoasă, dar intensă. Încărcată. Suprastimulantă. Și poate chiar obositoare, mai ales pentru cei trecuți de 35 de ani, cu mai multe roluri active: profesionale, parentale, relaționale, sociale.
Pentru unii, decembrie e despre familie. Pentru alții, despre liniște. Pentru mulți, despre supraviețuire emoțională!
Presiunea bucuriei obligatorii
În psihologia adleriană, relațiile sunt terenul central al existenței psihice: locul în lume, sentimentul de apartenență, valoarea personală, nevoia de contribuție. Iar sezonul Sărbătorilor atinge exact acest nucleu – îl atinge adânc și, uneori, zgomotos.
Petrecerea de Crăciun de la birou vine cu ierarhii vizibile, comparații tăcute, energia relațiilor reale și a celor evitate. Petrecerile cu prietenii deschid zona comparațiilor între reușite, ritmuri de viață, alegeri personale. Iar întâlnirile de familie ating cel mai vulnerabil punct: identitatea noastră afectivă, formată în copilărie.
De aceea, mulți oameni spun: „Îmi place Crăciunul, dar mă epuizează.” Este firesc. Nimeni nu poate fi conectat pe toate planurile, cu toată lumea, în același timp.
Revederea cu familia – reverberații vechi în prezent
Întâlnirile cu familia de bază sau extinsă scot la suprafață emoții vechi. Poți fi un adult funcțional, respectat în profesie și, în același timp, copilul care nu s-a simțit niciodată suficient.
Poate că părinții nu observă transformările tale interioare sau întreabă, fără intenție rea: „Dar tu nu ai obosit?”, „Ți se pare că ai slăbit?”, „Mai stai mult pe telefon?”, „Și voi când faceți un copil?”
Întrebări mici, ecouri mari.
În psihologia adleriană, vorbim despre stilul de viață, modurile în care interpretăm lumea pornind din copilărie. O remarcă inofensivă poate atinge o rană veche, iar atunci reacția e disproporționată nu pentru că prezentul e dramatic, ci pentru că trecutul răspunde împreună cu noi.
Copiii mari se întorc acasă – și nu doar ei
Pentru părinții ai căror copii au plecat de acasă, Crăciunul e o ocazie de revedere plină de sens și de speranță. Dar uneori și de anxietate: să fie totul bine, să fie armonie, să se simtă acasă.
Numai că, între intenție și realitate, se strecoară un detaliu important: copiii-adulți vin cu propriile lor ritmuri, vieți și oboseală. Poate vin după drum lung, poate au anxietăți nespuse, poate nu au chef să răspundă la întrebări, dar au mare nevoie să fie primiți cu răbdare.
Iar aici se rupe, uneori, firul. În dorința de apropiere, părinții pot începe să întrebe, să sugereze, să compare, să ceară direct sau indirect: „de ce așa puțin?”, „nu mai stai?”, „sora ta vine mai des…”, „dar eu pentru voi fac totul…”, „v-ați schimbat.”
Pentru copiii-adulți, astfel de mesaje sunt adesea percepute ca presiune. Pentru părinți, sunt doar încercări de legătură.
Un punct de echilibru care funcționează surprinzător de bine este ascultarea. Nu interogarea, nu evaluarea, nu interpretarea, ci simpla prezență:
- „Cum ești?”
- „Cum te simți în perioada asta?”
- „Ce ai vrea să facem împreună cât ești aici?”
Și, poate cel mai important:
- „Dacă ai nevoie de spațiu, e în regulă.”
Adler spunea, într-o formulare esențială pentru relațiile adulte, că libertatea de alegere este ingredientul în care crește cooperarea. Asta înseamnă că relația se întărește uneori tocmai atunci când nu ținem cu dinții de ea.
Prieteni, comparații și „fericire de poză”
În decembrie, întâlnirile cu prietenii pot aduce bucurie sau pot apăsa butoane sensibile. De la cariere, la bani, la copii, case, vacanțe, divorțuri, sănătate. Toți avem povești diferite, așa cum avem și capacități emoționale diferite.
Într-o lume în care multă fericire e „de poză”, e ușor să crezi că doar tu simți oboseală sau eșec. Dar realitatea e că aproape fiecare om vine la masă cu o rană, cu un regret sau cu o nesiguranță.
Adler ar numi asta condiția comună a umanității: suntem imperfecți, în proces de creștere, cu dorințe puternice de apartenență. Dacă înțelegem asta, întâlnirile nu mai sunt examene.
Petrecerile corporate
La nivel profesional, petrecerile de Crăciun activează un alt tip de tensiune. Într-o sală cu șefi, colegi, simpatii și antipatii, te poți simți expus, observat, judecat. Unii se simt „în largul lor”, alții preferă să plece repede. Fiecare vine cu povestea lui, cu stilul lui de viață, cu propriile temeri.
Dacă ne uităm din perspectiva adleriană, petrecerile corporate sunt mai puțin despre alcool și muzică și mai mult despre nevoia de a aparține: „sunt parte din asta?”, „sunt văzut?”, „contează că sunt aici?”
Răspunsul, chiar și atunci când nu îl simțim, e da.
Și totuși – există un aliat neașteptat
Unul dintre cele mai eficiente instrumente de detensionare, fie la birou, fie acasă, fie cu prietenii, este umorul. Inclusiv cel negru.
Nu pentru a masca emoții sau pentru a evita adevărul, ci pentru a le face respirabile, pentru a opri escaladarea, pentru a spune „hai să nu transformăm asta într-o competiție sau într-un proces de intenție.”
Dacă cineva comentează despre greutate, despre păr, despre statusul relațional, despre parenting sau despre carieră, o replică autoironică poate schimba energia din cameră fără să rănească pe nimeni:
„Da, am mai pus câteva kilograme – probabil de la toate speranțele neîmplinite din 2025.”
„E simplu: am respectat ritmul orașului. N-am vrut să-l grăbesc...”
Umorul nu este un scut, este o punte.
Cum să avem grijă de noi în decembrie
- Limităm obligațiile. Nu tot ce sună ca o datorie e și necesar.
- Căutăm conversațiile reale. Două discuții autentice valorează cât zece ore de socializare bătută în cuie.
- Cerem pauze. Emoțional și fizic.
- Evităm perfecțiunea. Ea invită anxietatea. Realul invită apropierea.
- Când copiii vin acasă, alegem relația, nu controlul. Ascultăm mai mult, întrebăm mai puțin.
Dincolo de petreceri și colinde
Crăciunul nu e o scenă de teatru, e o oglindă în care ne vedem așa cum suntem în acel moment: obosiți sau entuziasmați, recunoscători sau nostalgici, conectați sau solitari.
Nu e nevoie să interpretăm un rol. Doar să ne așezăm în viața noastră, în ritmul nostru, cu oamenii noștri – și cu limite sănătoase.
În fond, poate că adevăratul sens al Sărbătorilor nu e liniștea perfectă, ci liniștea posibilă. Și nu armonia garantată, ci apropierea care se poate construi, chiar și imperfect.
Un pas mic, o conversație reală, un strop de umor – și poate câteva ore în care nu încercăm să „fim într-un fel”.
Doar suntem.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.