Graba părinților de a face lucrurile „ca la carte” le poate distruge celor mici dorința de a învăța și de a contribui la treburile casnice.
În fiecare toamnă, copiii de la grădinița Montessori condusă de Christine Carrig participă cu entuziasm la curățenia de după prânz. Aleargă cu mături și fărașe în mână, împrăștiind firimituri și lăsând podeaua mai murdară decât era.
Asta face parte din procesul de învățare, spune chiar șefa grădiniței și autoarea unui articol pe această temă publicat de The Atlantic.
„Scopul nostru nu este doar o clasă curată, ci și să-i ajutăm pe copii să dezvolte abilități motorii, responsabilitate, încredere în sine și capacitatea de a curăța eficient singuri”, explică Christine Carrig.
Până în decembrie, eforturile devin mai precise, iar primăvara, copiii strâng mizeria fără ca cineva să le mai spună. „Nu au învățat doar să spele și să frece suprafețele, au învățat și să aibă grijă de mediul în care se află”, mai spune educatoarea.
Greșelile care inhibă dorința de a ajuta
În propria ei casă, lucrurile au stat diferit. Deși a presupus că simțul responsabilității va apărea firesc, s-a lovit de o realitate frustrantă.
„Când fiica mea cea mare, pe când era mică, a împrăștiat pe masă aluat de clătite, i-am smuls din mână polonicul. Când fiul meu a încercat să împăturească niște pantaloni, i-am luat repede și i-am aranjat mai frumos”, a povestit aceasta. După numeroase astfel de episoade, entuziasmul copiilor pentru treburile casnice a dispărut.
„Părinții, în dorința de a face treaba mai repede, le inhibă involuntar copiilor dorința de a ajuta”, spun cercetătorii. „Le dăm un pașaport gratuit copiilor. Nu îi facem responsabili nici pentru întreținerea proprie, nici pentru contribuții în gospodărie”, este de părere David F. Lancy, autorul cărții The Anthropology of Childhood.
De ce sunt importante treburile casnice
Sarcinile casnice implică pași multipli, concentrare, planificare și perseverență - toate esențiale pentru dezvoltarea funcțiilor executive. „Când un copil împăturește un morman de rufe, aduce ordine în haos. Văzând că reușește, își dezvoltă încrederea în sine”, explică autoarea.
În plus, activitățile casnice dezvoltă motricitatea fină, crucială pentru activități precum scrisul sau închiderea unui fermoar, spre exemplu. În loc de terapie ocupațională, pentru mulți copii ajunge practica acasă.
Treburile casnice creează apartenență
David Lancy spune că treburile casnice acționează ca un „lipici social”, integrând copilul în familie și oferindu-i un scop. Iar copiii sunt mai dispuși să participe decât ne putem imagina.
Angeline Lillard, profesoară la University of Virginia, povestește că într-un studiu majoritatea copiilor au preferat să spele vase sau să coacă prăjituri pe bune decât să se prefacă. Motivația? „Au spus că voiau să contribuie.”
Suzanne Gaskins, psiholog cu 50 de ani de experiență în studierea familiilor, crede că „copiii vor să fie acolo unde se întâmplă lucrurile”. Iar bucătăria reală este mai interesantă decât una de jucărie.
Cum își pierd copiii dorința de a ajuta
Din păcate, părinții descurajează neintenționat participarea la activitățile din casă. Un copil de 2-3 ani vrea să imite și să ajute, dar ajutorul lui este stângaci. Când adulții îi spun de mai multe ori „Du-te și te joacă”, copilul primește mesajul că nu e binevenit.
Pe de altă parte, transformarea unei activități simple într-o lecție lungă, plină de explicații și corecturi, e la fel de dăunătoare. „Acest tip de dinamică îl va face pe copil să se retragă”, crede Michaeleen Doucleff, autoarea cărții „Hunt, Gather, Parent”.
Găsirea echilibrului
Soluția este o cale de mijloc. „Un copil poate curăța un morcov. Sau doar se poate uita”, spune Doucleff. La început, părinții trebuie să dea dovadă de răbdare și flexibilitate. „E mai ușor să obișnuiești un copil mic să ajute decât să convingi un adolescent să înceapă să o facă”, adaugă ea.
Cei care se confruntă cu refuzul ar trebui să evite recompensele, listele cu sarcini sau banii de buzunar. În schimb, e mai eficient să transforme activitatea într-una socială.
„Hai să facem asta împreună” poate fi cheia, crede Barbara Rogoff, profesoară la UC Santa Cruz. Iar dacă nu merge, părinții trebuie să impună, pur și simplu, niște așteptări.
„Deși copiilor s-ar putea să nu le placă la început, în timp vor simți satisfacția că au făcut bine o anumită treabă”, spune psihologul Cara Goodwin.
O lecție personală
Christine Carrig recunoaște că, deși crede în dezvoltarea abilităților practice, a reușit să-i îndepărteze pe primii doi copii de la treburile casnice. „La școală, ghidarea copiilor în curățenie îmi venea natural. Acasă, însă, când fiica mea de 3 ani, întreba ‘Pot să ajut?’, mi se părea că mă zgârie pe creier.”
Acum, cu patru copii, lucrurile s-au schimbat. „Am realizat că putem petrece mai mult timp împreună dacă îi includ în rutina mea.” Cei mici o ajută la vase, la rufe, la frământat aluatul, iar cei mari încep să ceară și ei să participe. Poate pentru că „vor să fie acolo unde se întâmplă lucrurile”.
Deși părea idealistă, teoria s-a confirmat. „Când i-am întrebat pe copiii mei de ce fac treburi prin casă, toți au spus că vor să mă ajute. Se pare că erau de la început dornici să se implice. Doar așteptau să le dau voie”, a conchis Carrig.