Ceea ce s-a întâmplat în iunie 1940 nu poate fi descris decât ca traumatizant: România, ale cărei elite juraseră să nu cedeze nici măcar un metru de pământ românesc, a evacuat zone întinse din est și nord-est fără să tragă un singur foc.
Sute de mii de oameni au fugit de frica Armatei Roșii, iar armata română a fost umilită. În București, oamenii au îngenuncheat pentru un minut de tăcere, a amintit, pe scena Ateneului Român, istoricul elvețian Oliver Jens Schmitt, invitat la Conferințele Humanitas, Despre lumea în care trăim. Conferințele se vor încheia luni seară, cu o prelegere a lui Horia Roman Patapievici, urmată de un dialog cu Gabriel Liiceanu.
De ce e important să revizităm experiențele trecutului? În primul rând, luciditatea umanistă a istoricului care surprinde în nuanțe trecutul României îl îndeamnă să spună că vorbește despre experiențe, nu despre greșeli, tocmai pentru a duce discuția asupra memoriei sociale în afara etichetelor.
„Amintirea anilor 1938-1940 poate motiva societățile să reziste; dar atunci când amintirea este suprimată sau interpretată unilateral, istoria amenință, de asemenea, să se repete: prin conformism, implozie politică, egoism național./.../”
„Fără narațiuni clare despre ceea ce constituie democrația și statul de drept, societățile noastre sunt vulnerabile la propaganda istorică puternică a adversarilor noștri. Modul în care istoricii gândesc și scriu este, prin urmare, mai mult decât o problemă pur academică. În vremuri de criză, este atât important să facem un bilanț al situației istorice, cât și o reacție umană tipică”, a explicat Oliver Jens Schmitt.
„Prin urmare, trebuie să facem față anilor 1938-1940 din punct de vedere intelectual și mental, chiar dacă acest lucru este incomod în marea majoritate a cazurilor și adesea extrem de dureros.
Cu siguranță putem învăța din experiențele generațiilor anterioare. Putem vedea ce factori interni și externi pun în pericol statul constituțional democratic și ce îl protejează.
Și recunoaștem că noi, cetățenii, jucăm un rol important – acolo unde cetățenii bine educați se identifică cu statul lor, participă la procesele politice și sunt informați în mod transparent de guvernele lor, dorința de a-și apăra propria țară este deosebit de ridicată.
Educația politică și participarea sunt fundamentale pentru reziliență, dar încrederea este crucială, atât în instituții, cât și în propriii concetățeni”.
De pe scena Ateneului Român, istoricul Oliver Jens Schmitt, profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena, a vorbit, în dialogul cu jurnalistul Cristian Leonte, care a urmat prelegerii, despre ce e în joc la alegerile din 18 mai.
E ușor să induci defetismul într-o societate, dacă uităm ce societate bună avem, a spus Oliver Jens Schmitt, care a amintit că România a dobândit o imagine bună în lume datorită felului în care societatea a ținut piept abuzurilor anti-democratice ale regimului Dragnea: „Imaginea bună a României vine de la societatea civilă care a stat în stradă pentru un concept atât de abstract ca statul de drept/.../
România poate alege acum între alianțe puternice sau tabăra suveranistā. România ar putea rata o șansă foarte mare acum/.../ Ce i s-a întâmplat României are mai ales cauze interne. Sunt agenți ruși de multă vreme în România. Din societatea românească, cel mai bine moldovenii știu ce înseamnă și cum arată un agent rus. Cred ca România ar trebui să-i asculte mai des pe frații de peste Prut".
Totodată, istoricul elvețian a amintit că eșecul proiectului România educată este unul extrem de dureros pentru România, dar că societatea are totuși insule de rezistență și de performanță: ce lipsește este un guvern capabil să facă politici publice care să reformeze România prin educație, cultură, acces la memorie lucidă.
Felul în care țările au făcut față crizei din anii 1938 – 1940 a contat pentru identitatea națională și rezistența în istorie
În anii 1938-1940, mari părți ale sistemului statal european s-au prăbușit, state întregi au dispărut de pe hartă și, în special, marea majoritate a statelor neutre au fost invadate de trupele germane, italiene sau sovietice, a explicat Oliver Jens Schmitt, care a prezentat cazurile câtorva țări care au experimentat prăbușirea ordinii de pace de la Versailles, Saint-Germain și Trianon.
- România
„”În 2010, directorul general de atunci al Arhivelor Naționale, Dorin Dobrincu, a organizat o expoziție pe anul 1940 "Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei si a guberniei Herța între neputință și iresponsabilitate", a numit-o el. Îmi amintesc de vernisaj, care a fost boicotat de mulți intelectuali. Cum pot fi legați termenii "neputință" și "iresponsabilitate" de statul român? Dobrincu a pus degetul într-o rană politică a rememorării.
Ceea ce s-a întâmplat în iunie 1940 nu poate fi descris decât ca traumatizant: România, ale cărei elite juraseră încă din ianuarie 1940 să nu cedeze nici măcar un metru de pământ românesc, a evacuat zone întinse din est și nord-est fără să tragă un singur foc. Sute de mii de oameni au fugit panicați de Armata Roșie, iar armata română a fost umilită.
În București, oamenii au îngenuncheat pentru un minut de tăcere. A urmat cedarea Dobrogei de Sud către Bulgaria și a Transilvaniei de Nord către Ungaria, apoi sistemul regelui Carol al II-lea s-a prăbușit și armata a preluat puterea cu legionarii. Acestea sunt evenimentele”, a explicat Oliver Jens Schmitt, care a vorbit despre cauzele interne care, corelate cu contextul geopolitic, ne-au adus aici:
„Este mai ușor să atribui acest lucru unor factori externi, puterilor totalitare care au împărțit între ele Europa de Est în Pactul Hitler-Stalin și puterilor Axei, Germania și Italia, care au obligat România să cedeze Dobrogea de Sud și Transilvania de Nord.
O astfel de interpretare are un efect de exonerare mentală, deoarece propria țară a fost victima și a sucombat în fața unei superiorități străine. /.../
Dobrincu schimbase perspectiva : faptul că statul nu a putut (sau nu a vrut) să își protejeze cetățenii nu poate fi explicat in primul rând prin presiuni externe.
România era slab pregătită pentru agresiune. Cei mai importanți aliați ai săi erau geografic îndepărtați; era în conflict cu cei mai importanți vecini regionali; dar situația din interiorul țării era și mai precară: minoritățile naționale nu fuseseră integrate, erau considerate o amenințare și, într-un moment de nevoie, cu greu se putea aștepta loialitate din partea lor. Acestea reprezentau aproximativ 30% din populație, formau majoritatea aproape peste tot în orașele din noile provincii și controlau în mare parte economia.
Din 1938, România fusese o dictatură care se considera totalitară. Sectoare semnificative ale elitei au aprobat distrugerea statului constituțional parlamentar. Sistemul era complet adaptat regelui, un partid național de masă, o organizație de tineret de masă și o propagandă intensivă aminteau într-adevăr de sistemele fasciste, pe care dictatura le folosea de asemenea ca model.
Cu toate acestea, populația a rămas obiectul politicii, destinatarul pasiv al ordinelor. Inițiativa personală, critica și dezbaterea au fost suprimate. Deciziile fatale erau luate în cercuri private de facto, create chiar de rege; nu existau organisme instituționale legitime. Singura modalitate de a opri sistemul de putere era revolta și lovitura de stat, iar acest lucru s-a întâmplat la 6 septembrie 1940.
Dictatura regală își construise o fațadă propagandistică de forță, dar părți importante ale elitei, în special din Regat, nu credeau în statul din 1918 și erau pregătite să renunțe la noile părți ale țârii și să se retragă pe teritoriul vechiului Regat.
În 1940, statul român a implorat, iar ultimatumurile de la Moscova și Berlin au expus slăbiciunea sistemului politic. Cu toate acestea, deoarece Regatul României în granițele din 1918 constituie și astăzi un punct central de referință pentru identitatea multor români, această constatare este traumatizantă și dureroasă - la fel cum mulți francezi nu au vrut să recunoască modul în care poate fi explicată prăbușirea din 1940”, a prezentat istoricul Oliver Jens Schmitt cazul românesc.
- Grecia și Finlanda
Finlanda și Grecia au avut reacții diferite la criza din 1938 -1940, care se datorează unui ethos diferit: erau democrații autodeterminate și încrezătoare în sine, care au luat armele și știau pentru ce luptă, potrivit lui Oliver Jens Schmitt.
Grecia a respins un ultimatum italian la 28 octombrie 1940 și chiar a învins invadatorii, iar Finlanda a refuzat să cedeze Uniunii Sovietice zonele de frontieră în 1939. Astăzi, a explicat istoricul, Războiul de iarnă împotriva Uniunii Sovietice reprezintă fundamentul imaginii de sine naționale:
„Cum poate fi explicată reacția Finlandei? Finlandezii protestanți de tradiție luterană aveau un nivel ridicat de educație, o tradiție de participare politică și de auto-organizare a societății civile, ei introduseseră deja votul femeilor în 1907.”
- Elveția
În Elveția, a afirmat Oliver Jens Schmitt, „1939 este un simbol al neutralității defensive, al retragerii în propria casă, al izolării de lumea mare la propria ușă, o variantă elvețiană a sacro-egoismului”.
Elveția a supraviețuit Primului Război Mondial ca țară neutră, dar motivul pentru care Elveția nu a fost invadată de Hitler este și astăzi subiect de controversă, a explicat Oliver Jens Schmitt:
„Când istoricii au explicat în 1989 cât de mult se aliniase Elveția puterilor Axei, acest lucru a provocat indignare în generația bunicului meu. Acești oameni ar fi luptat, dar nu știau ce diplomație secretă se desfășura fără știrea lor. /.../ Astfel, chiar și în Elveția, presupusă stabilă și neutră, memoria este astăzi una fracturată”.
- Polonia și statele baltice
„Polonia este adesea comparată cu România - a luptat acolo unde România a capitulat. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că culturile politice ale celor două țări nu ar putea fi mai diferite.
Pe de o parte, fosta mare putere care a dispărut de pe hartă în 1795, dar ale cărei elite au organizat în mod repetat revolte, în special împotriva Rusiei; pe de altă parte, experiența adaptării la imperii ca bază pentru propria supraviețuire politică”, a afirmat Oliver Jens Shmitt.
Pe de altă parte, a spus istoricul, statele baltice au fost traumatizate permanent de anii 1939/40. Supunerea tăcută este modul în care istoricii au caracterizat evenimentele din acești ani: guvernele au cedat ultimatumurilor sovietice, Armata Roșie a primit baze, au urmat alegeri falsificate, presupusa anexare voluntară la imperiul lui Stalin, deportări în masă care au eliminat aproape complet elitele tinere ale acestor state.
Să nu fi luptat și aproape să fi pierit ca națiuni, aceasta caracterizează memoria și aceasta explică sprijinul hotărât al Ucrainei - nicio parte a continentului nostru nu este atât de amenințată de Rusia precum statele baltice. Cu toate acestea, nimeni de acolo nu ia în considerare adaptarea și supunerea”.
Neutralitatea nu protejează statele mici
Atunci când dictatorii au distrus ordinea internațională, statele mici, în special, și-au căutat salvarea în neutralitate și în retragerea în propriul teritoriu – astăzi, această politică ar fi numită „suveranistă", a spus Oliver Jens Schmitt.
Însă istoria a arătat că țările mici și mijlocii supraviețuiesc doar dacă fac parte din alianțe puternice la care își aduc o contribuție reală:
„Statele mijlocii și mici au nevoie de alianțe fiabile. Neutralitatea nu protejează statele mici. Atât în 1940, cât și astăzi, ordinea bazată pe norme care a reprezentat cândva Liga Națiunilor și care reprezintă astăzi ONU se prăbușește. Atunci când dreptul internațional se prăbușește, statele mici și mijlocii suferă primele.
Cu toate acestea, ele trebuie să înțeleagă că alianțele nu înseamnă doar protecție din partea altora, ci și ajutorarea celor aflați în nevoie”.
Ne doare când strămoșii noștri nu au fost așa cum am vrea să-i vedem, și-a încheiat Oliver Jens Schmitt prelegerea de la Ateneul Român:
„Pentru ei, prezentul lor a fost la fel de tumultos și copleșitor cum este pentru noi prezentul nostru. Prin urmare, nu este vorba de a-i condamna. Asta ar fi nedrept și prost. Dar ar fi și mai necugetat să le ignorăm experiențele și să nu învățăm din greșelile lor”.