Romania nu mai este în cea mai mai bună epocă posibilă a istoriei sale, dar se află într-un provizorat din care încă poate ieși bine.
Alegerile prezidențiale care urmează sunt cruciale pentru poziționarea României, mai aproape de cercul care se construiește în jurul unei Uniuni Europene și a unui nou Occident, transformate și întărite în fața Rusiei sau mai aproape de zona gri în care sunt adunate democrațiile compromise, cu instituții de putere uzurpate și în care participarea politică a cetățenilor este rezervată doar momentelor electorale.
Așa cum a explicat istoricul Armand Goșu la podcastul Punctul pe știri, atunci când democrația este redusă la momentul electoral, se creează una dintre condițiile de posibilitate ale regimurilor pseudo-democratice, și anume lipsa alternanței la putere.
Liderii iliberali și autocrații merg mână în mână cu cartelizarea partidelor, pentru care câștigarea puterii nu duce la administrarea guvernării potrivit unui bine comun, ci la accesul la resursele statului, așa cum argumentează politologul Cristian Preda în studiul pe care îl semnează în volumul editat la Humanitas, Cum a rămas România fără președinte ales.
„Cartelizarea partidului e un fenomen care privește un număr de partide care ajung frecvent la guvernare și care încearcă, prin diverse căi, să se eternizeze la guvernare. Adică să nu mai treacă în opoziție.
Pe ce căi fac asta? Ridică, de pildă, pragul electoral sau adoptă o legislație care permite finanțarea de la buget a activităților politice, sau încearcă să controleze mass-media, astfel încât noii actori să nu poată pătrunde în bătălia pentru putere cu șanse. În acest sens se vorbește despre un soi de înțelegere tacită.
Alteori poate să fi explicită, prin acorduri de guvernare care se întind pe o durată foarte lungă, de pildă, cu gândul de a nu permite intrarea unor noi actori în bătălia pentru poziții în guvern și, dacă se poate, pentru fotolii parlamentare.
La noi, sistemul definește un asemenea fenomen, care este conturat, de altfel, după 2012. Noi asistăm la o asemenea cartelizare a partidelor după 2012, iar actorii principali sunt, evident, Partidul Național Liberal și, mai ales, Partidul Social Democrat. Lor s-a asociat și UDMR-ul în încercarea, cum spuneam, de a controla reprezentarea, de a obține un număr semnificativ de voturi și de mandate".
Or, această cartelizare care înseamnă o alternanță cât mai slabă la putere și o construcție politică prin care este garantată continuitatea la guvernare, direct sau indirect, este ceea ce Msocova caută și alimentează, cu materialul clientului.
„Rusia are nevoie de o Românie destabilizată, care la un moment dat să fie sub controlul Rusiei, să ajungă în Serbia.
Bulgaria are și ea mari probleme și atunci Rusia își va reface într-o altă zonă a globului un fel de lagăr socialist. Nu se mai duce până la Berlin, ci vine prin București, Belgrad, Budapesta. Deci, pentru un termen de următorul deceniu - nu știm Putin cât va trăi și succesorii săi cât vor continua acest proiect politic -, lucrurile nu arată deloc bine pentru România, care vedem că se simte și ea destul de rău intern.
Rusia o să vină, o să vină la momentul oportun și atunci va folosi contextul, va folosi momentul de criză de la București și va acționa oricum.
În momentul ăsta, în alegerile care se fac în România, deci cei care au șanse mari să ajungă în turul doi, sunt mai degrabă dintr-o tabără favorabilă suveranismului, ceea ce sigur că apropie foarte mult România de Rusia și duce, previzibil, la o operațiune de împingere a României într-o zonă cenușie, în care și Rusia să aibă un cuvânt de spus", explică Armand Goșu.
Zona gri așadar, după expresia lui Armand Gosu, este cea în care Rusia își întinde tentaculele, care nu au de-a face cu vreun sentiment colectiv pro-rus ori cu vreo susținere pentru regimul de la Kremlin.
Vladimir Putin nu-și caută adepți în rândul statelor europene, dar a antrenat politicieni cărora le este mai convenabilă o formă coruptă de regim democratic.
În cazul României, necesară unui plan al Moscovei care a mutat centrul de forța spre Balcanii de Vest, în care controlul Odesei și al gurilor Dunării sunt necesare, Putin are nevoie de puțin, pentru ca pe masă deja i s-a pus mult: orice candidat care garantează, într-un fel sau altul, continuitatea de putere, imposibilitatea alternatei reale de putere, crearea unui construct instituțional care să ocupe toate resursele de putere ale statului.
Dacă la scrutinul din noiembrie, Rusia se aliniase în spatele unui candidat care putea să ducă la îndeplinire planul de îndepărtare a României de acest cerc principal al noii UE, care pune laolaltă resurse de securitate, economice și de democrației, în alegerile care urmează, Rusia trebuie doar să aștepte și să vadă ce înflorește, din semințele aruncate în ultimii ani, de când democrația de la București a cunoscut, și o arată analize internaționale, un recul considerabil.
Miza enormă a alegerilor prezidențiale se pune în termeni de democrație, care ne poate așeza mai aproape sau mai departe de umbrela de securitate, în toate sensurile, a unei Uniuni Europene care se întărește în jurul unui nucleu pentru care instituțiile democratice, participarea civică, alternanța la putere sunt scuturi reale atât în fața Rusiei lui Putin, cat și în fața unei administrații americane pentru care compromiterea democrațiilor europene aduce un profit mai mare.
„Democrația nu este doar cea în care se votează și cineva numără corect voturile, ci cea în care există alternativă politică și există alternanță reală la putere.
România a intrat într-o eră a democrației, e drept, electorale abia în 1996, când s-a produs primul transfer de putere. Nu știm cât a fost real, nu știm dacă Emil Constantinescu și echipa lui chiar a controlat, nu știm dacă oameni din echipa lui Emil Constantinescu nu erau oamenii Securități.
Acum, de 12 ani, nu mai există practic nicio alternanță la putere și există posibilitatea ca să nu mai fie nici 10 ani, o să avem o durată cât are Putin astăzi la putere în Rusia, de fapt. Suntem într-un oligarhie de tip rusesc.
Eu nu îmi închipui că România va fi acceptată în această familie de democrații reale care vor construi viitorul Occident după model federativ, cu Germania, cu Franța, Italia, Polonia, cu Danemarca, cu Olanda, cu Finlanda, cu Suedia, unde vor avea armată comună, finanțe comune. Vom fi într-o zonă în rândul al doilea, al treilea", argumentează Armand Goșu.
Românii au așadar în față alegerile pe care, până acum le-au trecut cu succes moldovenii, pentru că au înțeles miza de a nu se ține și cu dinții de parcursul european.
Diferența enormă e că această luptă pentru democrație și supraviețuire în afara modelelor rusești are la Chișinău un lider așezat la masa liderilor europeni de forță, Maia Sandu, în vreme ce Bucureștiul a fost constant și nedrept delegitimat de mandatele lui Klaus Iohannis.