Iată că a venit și vremea să discutăm lucrurile care păreau până mai ieri de neconceput. Imposibilul a devenit posibil. SUA preferă relația cu Rusia celei cu Europa.
Președintele Zelenski și delegația ucraineană au fost literalmente dați afară de la Casa Albă. Ajutorul de orice fel a fost oprit temporar. Sigur că Ucraina și SUA vor semna curând acordul pentru resurse, dar nu aceasta este chestiunea esențială de care ne ocupăm astăzi. Ci viitorul strategic al unei Europe care ar putea rămâne fără garanțiile de securitate ale SUA. Și opțiunile care (ne) stau în față.
Nu este încă o certitudine, dar varianta colaborării ruso-americane, cu afectarea intereselor Europei, există și crește ca probabilitate, de la o zi la alta. Nu aș exclude în acest moment scenariul ca președinții Statelor Unite ale Americii și Rusiei să se întâlnească într-un „summit al reconcilierii” și să semneze în următoarele luni un anumit tip de acord (înțelegere), care să deschidă calea unei vremelnice alianțe Washington-Moscova, în timp ce relațiile transatlantice se răcesc vizibil și semnificativ. Dar poate tot temporar, ca într-un derapaj nefericit care va fi ulterior redresat.
Sunt pro-americanul tipic al Europei de Est post-Război Rece, parte a generației 50+ care a studiat în universități imediat după 1990, a avut burse în Vest și s-a format intelectual din adorația pentru American Dream, D-Day, Pax Americana, Occident, valori liberale, NATO etc.
Mintea mi-e plină de citate din președinți americani care ne-au inspirat decenii la rând proiectul politic al occidentalizării României: „Ich bin ein Berliner!” (John F. Kennedy, 1963), „Mr. Gorbachev, tear down this wall!” (Ronald Reagan, 1987), „We cannot build our own future without helping others to build theirs” (Bill Clinton, 1997), „The promises of our Alliance are sacred, and we will keep our pledges to all the nations that join us. Should any danger threaten Romania – should any nation threaten Romania, the United States of America and NATO will be by your side. As a NATO ally, you can have this confidence – no one will be able to take away the freedom of your country!” (George W. Bush la București, 2002) sau „For God’s sake, this man cannot remain in power!” (Joe Biden, martie 2022, în Polonia, și era vorba despre Putin, nu despre Zelenski…)
Din circa 750 de articole de politică internațională și interviuri pe care le-am publicat și acordat în ultimii 13 ani, vreo 600 vorbesc despre rolul fundamental al Americii în sistemul de garanții de securitate al lumii libere.
Rolul SUA în apărarea lumii noastre a fost tema nr. 1 pentru mine și pentru mulți dintre colegii mei, profesioniști în domeniul relațiilor internaționale. Mă desprind cu greu de această convingere axiomatică, de această paradigmă transatlantică formatoare a unei lumi.
Dar dezvrăjirea de America a început. Trumpismul și MAGA pun serios la încercare încrederea liberalilor centriști pro-occidentali în garanțiile de securitate ale (cel puțin) acestei administrații de la Washington.
Ce se întâmplă acum în noua politică externă și de securitate americană nu este chiar greu de explicat. Ideea din spate se vede tot mai clar. Atragerea Rusiei de partea SUA și decuplarea de China. O așa-zisă „strategie” devenită transparentă și ușor ridicolă prin brutalitatea cu care este mânuită în discursuri deloc șlefuite, fără scrupule, golite de valori și de principii. Plus, teribil de naivă.
O intuiam că se apropie, de vreo trei ani devenise plauzibilă, doar că democrații o vedeau ca pe o posibilitate pentru etapa post-Putin a Rusiei, în timp ce guvernarea MAGA s-a năpustit asupra ideii cu convingerea că pot să o facă rapid, credibil, cu Putin încă la butoane.
Dar, ca să fim lucizi, o gândea și administrația Biden, mai ales atunci când ajutorul militar oferit Ucrainei pentru a nu fi îngenuncheată nu trebuia să treacă de nivelul nici prea mic, nici prea mare al obiectivului slăbirii Rusiei.
Ajutorul militar american nu a vizat niciodată o înfrângere clară sau o dezmembrare a Rusiei agresoare, percepută totuși ca un posibil partener (interlocutor) viitor, în vremurile tulburi ale confruntării pentru supremație globală între giganții economici SUA și China.
Dacă suntem corecți și lucizi, administrația Biden nu formulase nici ea, niciodată, după februarie 2022, o „teorie a victoriei Ucrainei”, vorbind cel mult de „înfrângerea strategică a lui Putin”.
Acum însă este vorba de cu totul altceva. Se încearcă „inversarea polilor magnetici” ai atragerii Moscovei în jocul de mare putere, cu ruperea alianței strategice Moscova-Beijing și întoarcerea lui Vladimir Putin, dinspre Xi Jinping spre Donald Trump.
Știm foarte bine că la fel s-a procedat în 1971-1972, în timpul lui Nixon, când Henry Kissinger a făcut (în prezent, faimoasa) „vizită secretă la Beijing”, înainte de stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale.
Kissinger a convenit cu Mao apropierea Chinei comuniste de SUA și îndepărtarea de URSS, la vremea respectivă principalul inamic al SUA. De data aceasta, americanii vor să procedeze invers, atrăgând Moscova, doar că Rusia și China nu se vor decupla. Este o iluzie a lui Donald Trump.
Diferențele de context sunt mari și clare – Putin știe că politica SUA se poate schimba peste patru ani (în anii '70 nu exista acest risc pentru China lui Mao, pentru că dorința înfrângerii URSS era bipartizană în politica americană și cu certitudine stabilă pe termen lung în Congresul SUA), iar pe de altă parte pentru că acum există o alianță Rusia-China stabilă, bazată pe interesul comun și pe ura lor antioccidentală îndelungată, în timp ce în 1972 relațiile Beijing-Moscova erau deja proaste, aproape de limita războiului, de aproximativ un deceniu. Nu suntem nici pe departe în același context.
Donald Trump a și recunoscut public, mult înainte de a fi președinte, că asta intenționează, să nu lase China să se alieze cu Rusia. O spune acum, public, și secretarul de Stat Marco Rubio.
Eu văd în toate aceste declarații stridente, precipitate, ostile la adresa aliaților europeni, multă stângăcie și naivitate, care probabil îi amuză pe chinezi și pe ruși când aceștia discută despre planurile lui Trump. Nu o să meargă așa.
Rusia nu se va rupe de China, dar va exploata la maxim toate beneficiile și oportunitățile pe care i le oferă strategia străvezie a lui Donald Trump. În dictatorul criminal Putin nu se poate avea încredere, în realitate el urăște profund America și nu uită că Războiul Rece s-a încheiat cu dezintegrarea Uniunii Sovietice și că ulterior NATO a avansat în Europa Centrală și de Est.
… Acest articol nu este însă nici despre Administrația Trump II, nici despre Putin, nici despre noua Americă MAGA, ci despre ce (mai) are de făcut Europa, în aceste condiții.
Așa cum trumpismul nu a dispărut după primul mandat al lui Trump, ci a bântuit mandatul moale al lui Biden, nu va dispărea nici după al doilea mandat al lui Trump, mai ales dacă JD Vance ar reuși să câștige președinția în 2028.
Societatea americană s-a schimbat profund, în principal din cauza urii cultivate pe rețelele sociale. Doar înfrângerea clară și necontestată a lui Vance pe 7 noiembrie 2028 ar putea pune capăt trumpismului, cu un președinte american energic, centrist și universalist, cu un discurs bazat din nou pe valori, care să stingă valul de cinism și să readucă la Casa Albă vechile principii ale politicii externe și de securitate, bazate pe alianțe, valori comune și multilateralism.
Trumpismul va sucomba atunci când clasa mijlocie americană nu va mai fi frustrată și va reveni la centrism, „ajutată” în acest sens și de o candidatură mai bună a democraților. Acolo e miza esențială a democrației americane. În 2024, majoritatea celor din clasa mijlocie au votat Trump (se vede clar din analiza votului în statele-cheie adjudecate, toate, de Trump) și asta spune totul.
Dacă se va confirma retragerea angajamentului SUA pentru ordinea de securitate europeană și decredibilizarea garanțiilor de securitate ale NATO în fața Rusiei, Europa s-ar putea afla în fața a patru scenarii, niciunul roz:
- Baricadarea în „cetatea de lux”. Înarmarea Europei și descurajarea unei invazii rusești (scenariul Ursula von der Leyen).
- Războiul de apărare în fața agresiunii Rusiei (scenariul generalilor europeni).
- Supunerea (compromisul) în relația cu Kremlinul (scenariul Viktor Orbán).
- Deschiderea porților pentru China. Creșterea influenței economice, strategice și finalmente politice a Partidului Comunist Chinez în Europa, prin intensificarea colaborării sino-europene (scenariul Xi Jinping).
Citeşte integral analiza Ce ar înseamna o alianță SUA-Rusia pentru Europa: patru scenarii scrisă de Valentin Naumescu pe centrulpolitic.ro.