Puzzle-ul tocmai ne mai livrează niște piese, tabloul general prinde contur:
Nu scandalul din Biroul Oval, în care Donald Trump și JD Vance au măturat pe jos cu Volodimir Zelenski, reprezintă adevăratul semnal de alarmă.
Ceea ce am văzut cu toții acolo a fost o boare de negociere despre care știm că e ”naturală” – ”inițiații” știu că așa se pune problema în discuțiile din spatele ușilor închise (ba chiar se și înjură uneori) – nenatural e că s-a petrecut totul în fața camerelor de luat de vederi – adică în fața lumii întregi – și dacă urmărim modul în care discuția a degenerat aruncată în aer de Vance ne dăm seama că singura formă de a rămâne în picioare a SUA în fața refuzului lui Zelenski de-a semna acordul era să saboteze finalul spectacolului.
A reieșit, astfel, că nu Zelenski a refuzat să semneze și a părăsit discuțiile, ci că a fost dat afară – și nu că Trump a încercat să impună condiții inacceptabile, ci că nebunul e Zelenski care nu vrea pace.
Discuțiile vor continua, pentru că adevăratul semnal de alarmă e altul.
Donald Trump, administrația sa, SUA în general – NU negociază cu Rusia lui Putin pacea din Ucraina:
războiul din Ucraina nu e pe agenda SUA marea miză a momentului, ci e o chestiune de rang 2 – și nu e de rang 3 tocmai pentru că e prinsă aici, direct sau indirect, și Uniunea Europeană.
Marea miză pentru SUA e, acum, negocierea cu Rusia a împărțirii influenței în Orientul Mijlociu și zona Mării Negre – falia cu Asia, în general – precum și viitoarea relație între cei 3 poli de putere globală – SUA, China, Rusia; dosarul ucrainean e, în aceste discuții, doar o chestiunea sâcâitoare care trebuie rezolvată urgent și cu orice preț pentru Ucraina și pentru Uniunea Europeană.
Astfel că Ucraina are, în acest moment, ca aliat o Americă interesată mai degrabă de a-și recupera, sub forma metalelor rare, ce-a cheltuit până acum – și mai puțin interesată de dreptul internațional, de salvarea unei democrații în sens occidental incipiente la Kiev și de sensul strategic al deznodământului în acest război.
Zelenski știe că va pierde teritorii – rușii nu vor putea fi scoși sub nicio formă din Crimeea – pentru Rusia acolo e un punct strategic pe care nici Turcia nu l-a putut anihila, că va pierde zona de Est cucerită deja de ruși (și e mai bine să renunțe la ea, pentru că acolo va mocni un conflict permanent alimentat de Rusia, ceea ce ar putea bloca energiile de dezvoltare şi occidentalizare ale Ucranei), că va pierde jumătate din resursele țării – fie prin acordul cu SUA, fie prin concesiuni pentru reconstrucția țării.
Problema e că SUA nu vor să-i acorde garanții de securitate – probabil că asta a și fost prima condiție pusă de Rusia, înainte de-a trece de subiectul Ucraina și a trece la negocieri pe zone ”mai serioase”:
Ucraina e o poveste europeană și ea trebuie rezolvă de către Uniunea Europeană.
Dar pentru Uniunea Europeană chestiunea e mult mai complicată.
Pentru UE, ecuația ucraineană descrisă mai sus înseamnă, de fapt, o capitulare strategică – de neimaginat din perspectiva occidentală europeană, pentru că ar însemna acceptarea unei slăbiciuni majore: dacă Rusia a obținut ce-a vrut în numai 3 ani fără să pățească nimic pentru că a încălcat legislația internațională, a invadat un stat vecin, a comis crime de război, e posibil să atace oricând state membre ale Uniunii Europene fără să o poată opri cineva.
Să atace cum?
Să atace cu arme, să invadeze, dar să atace și cum a făcut-o și cum o mai face cu România: nu e neapărat nevoie de tancuri, bombardamente, morți, răniți, sânge etc: împotriva României e suficientă influența politico-economică pe scena de la București, acolo unde un regim politic ”prietenos”, ba chiar servil, i-ar pune România la picioare și ar face din ea un cal troian în sânul Uniunii Europene, așa cum a făcut din Ungaria lui Victor Orban.
Cu deosebirea că Ungaria ”stă departe”, nu va putea fi niciodată amenințată militar – există multă lume pe scenele politice care a coborât din pod și a scuturat de praf hărțile potrivit cărora ”Europa civilizată se oprește la Carpați”.
Or, în ce privește România – Rusia e deja aici, nu metaforic, ci în cel mai practic mod posibil.
În toamna lui 2021, un grup de politicieni era hotărât să-l cheme în fața Parlamentului pe Eduard Helvig, ca să explice cum de atașamentul românilor față de UE a coborât, pentru prima oară după căderea lui Ceaușescu, la sub 50% – cum o arătau sondajele ”alea”, nepolitice, ci făcute din perspectiva securității statului.
N-a mai fost atunci cazul, câteva luni mai târziu Rusia invada Ucraina, iar teama i-a făcut pe români să-și urce iar la peste 50% simpatia față de Uniunea Europeană.
Ulterior, pe baza acestor date și folosind targetările pe social media, Rusia și acoliții ei din România au ”redresat” situația și l-au creat în laborator pe Călin Georgescu, concomitent cu fezandarea electoratului pentru mesajele anti-occidentale.
Citeşte integral analiza lui Cristian Grosu despre America Ucrainei și Rusia României. La ce ne putem aștepta pe Curs de Guvernare