Soldații și familiile lor, asta ar fi prima țintă a mesajelor. Un flux uriaș, cu scopul de le induce confuzie, de a-i deprima, de a-i face să-și urască ofițerii, sau de a-i face să dezerteze. S-ar concentra, apoi, pe antipatia reală și foarte puternică a rușilor față de chinezi și a chinezilor față de ruși și ar încerca să exploateze toate tensiunile dintre Rusia și China.
Noi, acum, le permitem fără probleme lui Xi Jinping și Putin să tot promoveze această narațiune cum că sunt așa de fericiți împreună, răspunde Peter Pomerantsev întrebării „ce ar face Sefton Delmer, propagandistul care l-a învins pe Hitler, ca să înfrângă sprijinul rușilor pentru Vladimir Putin?”.
Jurnalistul Peter Pomerantsev este expert în contracararea dezinformării ruse, autorul unor cărți de referință pe această temă (în limba română este tradus la Editura Cartier/Republica Moldova).
Am vorbit cu Peter Pomerantsev la București, unde a venit invitat de EFOR, despre SUA și practicile autocratice, care nu au nevoie de o ideologie, de narațiunea granițelor amenințate - identitare sau frontiere fizice - despre unde au pierdut democrațiile controlul asupra poveștii pe care să o spună oamenilor, ajungând și la aventura alegerilor anulate, cu mâna Rusiei sau nu, la București.
Trump, Vance și ceilalți au înțeles foarte bine că este vorba de un joc continuu. Trebuie să trăiești în realitatea social-media, să fii prezent în mod constant. Poți să faci greșeli, poți să spui orice lucruri stupide, atâta timp cât te întorci a doua zi să performezi. Oamenii la asta se așteaptă: trebuie să fii neobosit ca și cum ar fi un reality-show făcut pentru ei. Nu poți intra și ieși când vrei tu.
Peter Pomerantsev
Principalii agenți ai manipulării și propagandei dețin și platforme media. Dar aceste platforme operează într-un sistem democratic. Așadar, apare o mare dilemă: cum le contracarezi? Dacă le închizi, încalci libertatea de exprimare. Dacă le lași să funcționeze, ești nevoit să te angajezi în verificarea faptelor și demascarea dezinformării, practic să joci după regulile lor.
Te referi la interzicerea platformelor sau a instituțiilor media?
La platformele și instituțiile media care răspândesc doar propagandă.
Propaganda nu este ilegală. De ce ai interzice-o? Care ar fi motivul? Asta e parte majoră a problemei: ca să interzici ceva, trebuie să fie legat de o infracțiune. Propaganda nu este o infracțiune, deci de ce ai interzice-o?
Pentru că propagă fake news-uri?
Dar asta nu este ilegal. În Marea Britanie, posturile de televiziune trebuie să fie echilibrate și exacte, dar nu există astfel de reguli pentru platformele online. Nu cred că dezinformarea este o categorie juridică. Cel puțin, nu încă.
Ar trebui să fie?
Ar fi foarte greu de definit și de stabilit când este dăunătoare. Cred că ce am putea face este să cerem mai multă transparență din partea platformelor. Dacă nu sunt transparente, atunci eu cred că asta reprezintă un atac asupra libertății noastre de exprimare. Ar trebui să avem dreptul să știm ce se află pe ele, cum sunt reglementate și cum sunt reglementați algoritmii lor. Cred că asta poate fi un aspect legal, deoarece este o cerere de transparență, responsabilitate și drepturi ale consumatorilor, dincolo de orice altceva. Asta, da, este posibil.
Adică, să presupunem că o platformă nu respectă transparența. Nu știm ce se întâmplă pe ea. De ce devine ceva foarte popular? Ce s-a întâmplă? Și dacă refuză să ne spună – cred că asta ar putea fi un motiv pentru a iniția acțiuni legale. Dar, repet, asta este o problemă de transparență, nu de conținut.
Evident, pot exista și probleme legate de securitatea națională. Există legi în jurul acestui aspect, toate țările le au. Dar asta nu este ceva nou, asta a existat mereu. Unele țări au reglementări legate de alegeri, dar nici asta nu este nou. Și acestea au existat dintotdeauna.
În Republica Moldova, unele instituții media au fost închise atunci când a fost cazul de asta.
Tocmai din cauza riscului la adresa securității naționale. Adică dacă sunt controlate de agenți ruși care vor să invadeze țara și să o folosească pe aceasta drept platformă pentru a invada Ucraina – și dacă poți demonstra asta, ceea ce acolo nu a fost foarte greu – atunci, da! Dar asta nu este o noutate – există legi în acest sens peste tot, de zeci, dacă nu sute de ani.
Noutatea în cazul noilor media digitale este componenta tehnologică: amploarea, direcționarea, modul în care sunt distribuite informațiile – astea sunt aspectele care trebuie reglementate. Nu e nimic nou aici legat de conținut, nu s-a inventat vreun nou tip de conținut. E ceva care există de mult timp. Pe scurt, aceleași legi care au existat înainte ar trebui să se aplice și acum. Cred că dacă diagnosticăm greșit problema, vom ajunge să alegem soluția greșită.
Ai spus mereu că nu e vorba despre adevăr versus minciună, că această paradigmă este greșită. E mai degrabă despre care poveste este mai seducătoare. Unde a eșuat, de exemplu, narațiunea liberală?
Asta e o întrebare foarte bună. Cred că problema este uneori greșit înțeleasă. Evident, adevărul și minciuna sunt importante, nu resping acest lucru, dar nu despre asta este vorba cu adevărat. Este vorba despre diferite tipuri de narațiuni și despre diferite tipuri de identitate – unele valorizează adevărul, altele nu.
Gândirea conspiraționistă, de exemplu, nu pune preț pe adevăr de la bun început – nu e vorba că cineva i-a mințit pe oamenii aceia care au rămas așa, ci pur și simplu ei nu sunt interesați de adevăr.
Liderii autoritari au cele mai puternice narațiuni pentru că ele se bazează pe disconfortul profund pe care oamenii îl resimt în lumea modernă, pe sentimentul că totul este instabil, că lucrurile se schimbă prea repede. În această panică, pe care toată lumea o simte cumva, narațiunile autoritare devin foarte puternice, deoarece sunt construite în jurul ideii că cineva îți ia ceva, într-un mod aproape copilăresc: „Vin unii să-mi ia ceea ce este al meu”.
Și mai poate un regim liberal să concureze cu asta? Iată că în Germania, conservatorii colaborează cu AfD, Alternative für Deutschland, în chestiunea migranților.
Eu cred că narațiunile politice urmează îndeaproape narațiunile culturale. Soluția începe cu cultura. Aș căuta răspunsul mai degrabă la cineaști, la povestitori, nu la politicienii din CDU, pentru că de acolo pornește totul.
Noi toți nu am mai avut o poveste bună, o poveste nouă, cam din 1989. Atunci, narațiunea politică a fost expresia unei povești mult mai profunde despre libertate și ea cucerit sfera politică. De atunci însă, nu cred că am mai avut una la fel de puternică.
Putin are acum o poveste bună despre Rusia, după prăbușirea Uniunii Sovietice?
În schimbările prin care a trecut Rusia în anii ’90 – și iată cum Putin a fost înaintea epocii sale – oamenii se simțeau în insecuritate, erau panicați și confuzi. Ei își doreau disperat stabilitate, iar Putin le-a oferit-o.
Când oamenii au o stare atât de puternică de instabilitate, trebuie neapărat să te adresezi acestui sentiment. Nu poți să le spui ceva care sună a „vă vom oferi și mai multă instabilitate”. Nu, trebuie să ții cont de această stare a lucrurilor. Nu poți fugi de realitate și să continui să le spui: „bine, dar iată că aveți mai multă libertate, uite și granițele vă sunt deschise” și doar lucruri de genul acesta. Când oamenii se simt cu adevărat în pericol, asta nu va funcționa. Trebuie să lucrezi cu temerile și anxietățile lor.
Nu am un răspuns simplu pentru această problemă, dar evident că de acolo trebuie început.
Autocrații se și pricep foarte bine să confecționeze fricile oamenilor.
Da, poate că pe unele le fabrică, dar știu și să le exploateze. Știu să le amplifice, și mai ales, cel mai important lucru este că știu foarte bine să le folosească în avantajul lor. Să le direcționeze către zonele care le sunt profitabile.
Eroul cărții mele lucrează direct cu aceste impulsuri autoritare. Lucrează cu nevoia oamenilor de a simți, de a avea o identitate, de a face parte dintr-un grup, de a exprima emoții foarte negative – ceva ce și libertarienii fac, chiar dacă apoi le ghidează într-o direcție diferită.
El lucrează direct cu acești oameni. Nu încearcă să le țină lecții. Nu încearcă să le spună să fie buni democrați. Lucrează cu unii dintre cei mai dificili oameni.
Am fost în Statele Unite în timpul campaniei, iar una dintre principalele teme de acolo era faptul că oamenii și-au pierdut sentimentul de relevanță – nu mai aveau rolul social pe care societatea îi învățase că ar trebui să-l aibă. De exemplu, discuția despre „tinerii bărbați” era o temă recurentă. De ce? Explică asta parțial succesul lui Trump, faptul că el le-a oferit o narațiune în care aveau din nou un rol, în care se simțeau relevanți? Deși este o narațiune bazată pe revanșă. Unde i-au pierdut democrații pe acești americani?
Ei bine, au greșit cam peste tot. Amintește-ți: știau că au o problemă cu alegătorii hispanici de sex masculin. Știau asta de mult timp, dar totuși au decis să facă din avort principala lor temă de campanie în toate acele comunități. Or, dacă pui avortul pe primul loc când te adresezi bărbaților catolici, nu prea văd cum o să funcționeze.
Mulți dintre noii alegători ai lui Trump, cei care nu erau deloc luați în calcul înainte de alegeri, se poate să fi fost destul de patriarhali, în fond. Dar uite că el a atras și multe femei, și anume pe cele preocupate de problemele care țin de siguranța comunităților.
Republicanii au avut un mesaj foarte dur și puternic, spunând peste tot că democrații sunt pentru o libertate iresponsabilă, adică instabilitate, accentul prea mare pus pe problemele de gen, granițele slab păzite.
Esențial este că de fapt au redus totul la această idee de „granițe care se clatină”: granițele identității, dar și granițele naționale, și asta într-un moment în care oamenii își doreau cu disperare să simtă din nou că aceste granițe există și că sunt stabile. Republicanii au capturat complet această emoție în favoarea lor.
Democrații, cred, au înțeles din timp fenomenul, dar pur și simplu nu au fost capabili să treacă de la analiză la acțiune. Au încercat și ei să recupereze naționalismul și patriotismul. Au încercat și ei să fie duri pe tema granițelor, să vorbească despre ce înseamnă să fii american, să redefinească „libertatea” – un cuvânt foarte important pentru americani.
Problema mea cu democrații nu este doar despre a mesaje, ci și despre felul în care le-au transmis. Ei nu par să fi înțeles ce înseamnă să faci politică în era social media – care seamănă mai mult cu un reality-show unde trebuie să fii mereu în scenă.
Ei au concluzionat, de exemplu, că în dezbaterea prezidențială, Kamala Harris l-a învins pe Trump. Și-au zis: „Bun, deci l-am învins acum în dezbateri, am fost și foarte clari că suntem patrioți, am spus apăsat că ne delimităm de aripa progresistă radicală a partidului”. Si cu asta gata, s-au oprit. De parcă ar fi fost în anii ’90, când lansai un mesaj, mai difuzai o reclamă și gata, te duceai liniștit acasă până la alegeri.
În schimb, Trump, Vance și ceilalți au înțeles foarte bine că este vorba de un joc continuu. Trebuie să trăiești în realitatea social-media, să fii prezent în mod constant. Poți să faci greșeli, poți să spui orice lucruri stupide, atâta timp cât te întorci a doua zi să performezi.
Oamenii la asta se așteaptă: trebuie să fii neobosit ca și cum ar fi un reality-show făcut pentru ei. Nu poți intra și ieși când vrei tu.
Este un fel de contract pe care oamenii îl au acum cu politicienii lor în America: vrem să te vedem suferind în campanie, tot timpul. Ai voie să greșești, ai voie să spui orice prostii, e foarte bine, vrem doar să te vedem cum îți joci rolul fără să te oprești. Chiar și să te duci la McDonald’s și te îmbraci ca un angajat de acolo și să servești lumea. Când au văzut asta, oamenii au spus: „Cât de tare, uite că a făcut asta pentru noi.”
Bine, în final, poanta tristă e că noi ceilalți rămânem să jucăm în continuare în acest reality-show.
În loc să facă și ei asta, democrații..
Se comportau de parcă încă erau în anii ’90. Cel care a condus campania democraților a fost același om care a făcut prima campanie a lui Obama, care era, evident, într-o epocă total diferită.
Era perioada Facebook-ului timpuriu, când un mesaj puternic, spus o dată, putea avea impact și să rezoneze. Spuneai ceva, mai plecai, iar mai veneai să mai spui ceva, iar puteai să dispari o perioadă, din nou. Dar acum nu mai funcționează așa. Ei nu au înțeles noua formă de storytelling.
Și și-au ales țapul ispășitor greșit, cum ar fi fascismul.
Asta a fost o greșeală stupidă, pentru că acest cuvânt nu înseamnă nimic pentru cei mai mulți alegători americani. Adică tu te apuci și ridici ștacheta până la nivelul Gestapo-ului și al lagărelor de concentrare, însă americanii nu au prea multe cunoștințe despre autoritarism și le este și greu să-și imagineze așa ceva.
Tot vorbind despre naziști, n-au făcut decât să încurce lucrurile și mai rău.
Americanii au foarte puține cunoștințe despre tradițiile autoritare – inclusiv din propria lor țară. De fapt, ei au avut lideri autoritari în America, doar că nu mai sunt ținuți minte. Huey Long, de exemplu, cel care a condus Louisiana în anii ’30, era foarte asemănător cu Viktor Orbán. A centralizat statul, a folosit mecanisme represive, a exploatat polarizarea, a capturat legislativul, executivul și justiția. Un lider autoritar clasic, un autocrat modern.
Așadar, americanii au exemple chiar în istoria lor, doar că nimeni nu mai știe despre ele. Americanii probabil că avea nevoie de o educație reală despre autoritarismul contemporan și de ce ar putea fi el periculos. Dar, sincer, mi-e teamă că e posibil să și-l dorească, într-o anumită măsură.
Ce e îngrijorător în America este că tot mai mulți oameni par să fie pregătiți să discute despre sacrificarea unor norme democratice pentru ceea ce își imaginează ei că ar fi o eficiență mai mare.
Crezi deci că America este acum pe calea către autocrație? Cu mențiunea că autocrații din ziua de azi sunt animale politice diferite de Hitler și Stalin.
Mie îmi place să gândesc mai degrabă în termeni de practici autocratice decât de autocrație. Cred, de pildă, că nu poți centraliza țara aceasta, nu într-un mod consistent. Dar poți introduce din ce în ce mai multe practici autocratice, pentru că ele sunt deja acolo în forme incipiente.
Pot folosi abuziv tribunalele - asta se întâmplă deja, America are deja tribunale cu adevărat politizate. Așa au fost mereu, dacă e să ne gândim în trecut, până la mișcarea pentru drepturile civile. Instanțele din diferite state au avut mereu viziuni foarte diferite, doar că acum nu este vorba de diferențe filozofice, acum este vorba de a juca pe placul puterii politice.
Am văzut, de pildă, în ultimii doi ani, cum Congresul a tot făcut acele audieri fără niciun sens, aducând oameni din mediul academic care studiază dezinformarea, și acuzându-i de cenzură. Doar că pe baza acelor audieri ridicole, care erau doar teatru politic pur, instanțele au început să deschidă dosare, care în cele din urmă au fost respinse, e drept, doar că până atunci universitățile închiseseră deja toate acele programe de cercetare. Iată cum politicienii au câștigat.
Este într-adevăr un parteneriat foarte ciudat între putere și instanțe în America.
Poate nu credeți că instanțele pot fi manipulate? Bine, hai să vedem atunci cum se pot manevra alegerile, prin rearanjarea districtelor. Care duce la situația ca districte și chiar state să voteze mereu pentru același candidat sau partid. Ceea ce face ca aceștia din urmă să nu se mai simtă așa responsabili în fața oamenilor, pentru că știu că nu au cum să piardă alegerile acolo. Nu sună prea democratic, nu?
La fel, banii din politică au fost întotdeauna, pentru noi, europenii, o problemă de mare corupție, dar în America este un lucru perfect normal. Au legile privind finanțarea netransparentă, dar iată cum lucrurile se pot înrăutăți, odată cu apariția lui Elon Musk.
Deci toate aceste probleme erau deja acolo. Și există deja toate aceste atacuri asupra mecanismelor de control și echilibru democratic (checks and balances). Dar toate pot deveni mult mai rele.
Ia să vedem: se poate oare să preiei direct controlul asupra FBI-ul și să-l folosești ca armă politică? Suntem pe cale să vedem asta. Poți determina armata să facă ce vrei tu, chiar dacă trece peste Constituție? Probabil că este mult mai ușor decât credem. Poți determina departamentul fiscal să înceapă să deschidă dosare pentru inamicii tăi? Din punct de vedere tehnic, nu se poate, nu le poți da ordine directe acestor instituții, dar poate că dacă le pui în frunte oamenii tăi... Poți determina Departamentul de Justiție să-ți urmărească penal inamicii politici?
Încă o dată, toate aceste lucruri par încă foarte fluide, și există foarte puține bariere. Suntem pe cale să aflăm cât de ușor sunt de exploatat.
Democrația nu moare pe frontul de luptă, cum se spunea. Ci dispare cu pași mici.
Este vorba despre practici autocratice. Nu vorbim despre autocrație, ci de practici non-democratice. Presupun că întrebarea care se pune este: câte astfel de practici poți accepta până când realizezi că ai deja alt model politic?
Viktor Orban a spus că este suficient să câștigi alegerile o dată. După aceea, știm noi ce să facem.
Ei bine, admirația față de Viktor Orban printre oamenii din jurul lui Trump este binecunoscută. Întrebarea este: le va păsa americanilor de toate aceste lucruri? Se vor face ele într-un mod subtil? Adică se vor concentra doar pe acei inamici de care aproape nimănui nu-i mai pasă, cum ar fi universitățile, jurnaliștii, toți acei „dușmani ai poporului” dovediți sau vor merge și mai departe, poate prea departe?
Războiul pe care și-l dorește Trump acum pare că este unul ideologic, un război între conservatori și progresiști, mișcările „woke”. Este un război înscenat?
Desigur că așa este. Și mai este și unul foarte ușor de gestionat. Unul dintre cele mai mari subiecte ale campaniei din America a fost sprijinul Kamalei Harris pentru drepturile transsexualilor în închisori. Tot ce e real este o notă, o scrisoare pe care ea a semnat-o, nu a fost vorba nicidecum de vreun program politic.
Și a ieșit o poveste bună de aici.
A fost mai mult decât o poveste; a devenit un simbol al campanei și adversarii s-au agățat puternic de asta. A devenit una dintre cele mai populare povești. Doar că nu avea nimic de-a face cu platforma oficială a democraților, cu propunerile lor de politici publice.
De data aceasta se pare că Trump chiar face ceea ce a spus că va face în acest sens, iată că a semnat niște ordine executive împotriva persoanelor trans.
Încă nu știu ce va face Trump.
De obicei, guvernelor de acest fel, care iată că apar și în democrații, le este foarte greu să guverneze, pentru că nu pot răspunde la problemele profunde ale societății, pentru că nu prea știu să rezolve, de exemplu, problemele de sănătate sau să reformeze infrastructurile sau să facă alte lucruri care chiar trebuie făcute. Așa că ce le rămâne este să facă campanie electorală permanentă. Adică să caute inamici peste tot.
Probabil că se vor concentra să pună din ce în ce mai multă presiune asupra universităților, „acele universități woke diavolești care ne spală copiii pe creier”, pentru a continua să facă ce știu ei mai bine.
În plus, dacă știi și cum să înscenezi o criză identitară...
Da, probabil că se va juca un pic și cartea identitară. Apropo, despre Trump, eu cred că el este un tip destul de flexibil, adică mai curând unii dintre oamenii din jurul lui sunt obsedați de chestiunea woke.
Oameni care vin din acele Institute Claremont - aceștia da, ei sunt ideologi în esență. Dar nu știu dacă lui Trump chiar îi pasă așa mult. Cred că pentru el poate exista oricând orice fel dușman - astăzi e mișcarea woke. El este însă foarte flexibil, deoarece este un adevărat populist, nu are o structură ideologică.
Și asta este un lucru bun sau rău pentru populiști?
Cert este că îi face să aibă mai mult succes. Dacă ești pe poziții pur ideologice, poți fi combătut mai ușor.
Dar ideologii sunt mai periculoși, în general, nu?
Sau așa credeam noi până acum. Oricum, sunt mai puțin eficienți.
Știu că tatăl tău fost disident sovietic. Pe atunci exista un aparat uriaș de cenzură. Acum nu mai avem cenzură, sau avem mult mai puțină. Chiar și în regimurile autoritare. Este mai eficient să ataci jurnaliștii cu miile de boți și de troli?
Sunt mai multe metode. Sau pur și simplu descurajându-i pe oameni. În comparație cu ce era în Uniunea Sovietică, în Rusia de azi poți afla foarte ușor ce se întâmplă în Ucraina. Doar că oamenii nu vor să facă asta, sau nu vor să vorbească despre asta, sau nu le place subiectul pur și simplu.
Ce ar face astăzi Sefton Delmer în Rusia?
Cu siguranță ar direcționa un flux uriaș media către cei din armata rusă. Chiar, nu pricep de ce nu s-a făcut asta până acum. Soldații și familiile lor, asta ar fi prima țintă a mesajelor. Un flux uriaș, cu scopul de a le induce confuzie, de a-i deprima, de a-i face să-și urască ofițerii, sau de a-i face să dezerteze. Asta ar fi primul scop.
Cred, apoi, că i-ar ignora pe liberalii din Rusia, nu prea i-ar păsa de ei.
S-ar concentra mai curând pe analiza altor straturi ale societății ruse. S-ar uita la diferitele tensiuni de acolo - și există multe tensiuni, între diferite ministere și structuri de putere sau între diferite regiuni. S-ar concentra mai mult pe asta.
S-ar concentra, apoi, pe antipatia reală și foarte puternică a rușilor față de chinezi și a chinezilor față de ruși și ar încerca să exploateze toate tensiunile dintre Rusia și China. Noi, acum, le permitem fără probleme lui Xi Jinping și Putin să tot promoveze această narațiune cum că sunt așa de fericiți împreună.
Dar lucrurile nu stau deloc așa, sub suprafața aparențelor. Întreprinderile chineze sunt foarte supărate că sunt forțate să fie legate de Rusia. Rușii simt că China vrea doar să se folosească de ei, să-i secătuiască de resurse și apoi să-i lase baltă. Există de fapt o neîncredere totală din ambele părți.
Doar că noi le permitem acum să facă ce vor, iar cu cât ei par mai puternici împreună, cu atât lumea va zice: e clar, Rusia și China se sprijină una pe alta.
Pe scurt, ar face o mulțime de lucruri. S-ar uita la vulnerabilități și le-ar folosi. Chiar și la nivelul celor care lucrează în fabrici: ar găsi cum să li se adreseze chiar și celor care lucrează în fabricile de producere de arme.
Ar căuta fiecare vulnerabilitate și fiecare secțiune critică a societății. Și s-ar distra de minune.
Despre această aventură românească cu alegerile prezidențiale, la final. Nu știm astăzi cu mai mult de două luni în urmă, am mai vorbit despre asta într-un alt interviu. Ce părere ai despre asta acum, în România? Crezi că a fost o operațiune rusească?
Indiferent de ce a fost, Rusia câștigă oricum. Fie că este chiar candidatul lor, fie că pur și simplu lumea crede acum că ei sunt implicați, iar asta aduce haos. Nu contează cum, Rusia învinge.
Nu știu foarte multe detalii despre situație, dar am fost la o întâlnire azi dimineață unde am văzut diferite prezentări pe acest subiect. Cred că se evidențiază foarte clar problema pe care o avem cu toții, și anume lipsa totală de transparență și claritate. Nu avem idee ce se întâmplă pe acele platforme media. Cum de a primit Georgescu atât de mulți urmăritori? Este o întrebare legitimă. Nu știu dacă este un motiv legitim pentru a interzice alegerile, dar este o întrebare complet legitimă la care trebuie să avem un răspuns.
Iar în ceea ce privește deciziile partea instanțelor – foarte multă confuzie. Confuzie despre care sunt normele și legile care să justifice decizii atât de radicale. E ca și cum am trăi cu toții în întuneric.
Ideea unei sfere publice democratice se bazează pe transparență, adică să înțelegem cine se află în spatele unei situații și în felul acesta să putem avea toți o conversație pe acel subiect.
Chiar dacă există un dezechilibru de putere, ca atunci când un proprietar de ziar are o voce mult mai puternică decât o persoană obișnuită, putem concluziona că este o realitate tristă, dar chiar și atunci putem determina clar responsabilitățile. Putem înțelege ce se întâmplă.
În acest moment, totul este neclar. Iar această stare este opusul unei lumi democratice. Pare că suntem cu toții în întuneric, căutându-ne drumul mai departe.
--
Povestea lui Sefton Delmer, reluată de jurnalistul britanic de origine ucraineană Peter Pomerantsev (How to Win an Information War. The Propagandist Who Outwitted Hitler), ar putea fi cheia pentru a debloca strategiile ineficiente pe care democrațiile moderne le au pentru a contracara tehnicile subversive ale autocrațiilor, liderilor populiști şi mai ales ale autocraților în formare din interiorul lor. Strategia lui Delmer este aparent paradoxală: Ca să-l învingi pe Goebbles, capul propagandei naziste, trebuie să le dai oamenilor mai mult Goebbles.
Și Delmer imaginează o rețea subversivă de radio, în limba germană, care ajungea ușor în casele tuturor germanilor. Doar că nu era vorba despre a-l da în vileag pe Hitler și a expune crimele lui. Unele texte de la radio erau vulgare, altele furioase, altele emoționale, altele expuneau corupția din middle management-ul nazist, care s-ar fi făcut vinovată de moartea „băieților noștri”.
Scopul era acela de a înfrânge voința germanilor de a susține regimul, pe de o parte, și, pe de altă parte, de a începe un proces de răsturnare a efectelor pe care propaganda nazistă le obținuse.
La finalul zilei, majoritatea germanilor care ascultau postul de radio știau că nu e un post german, ci unul britanic, dar primeau ceea ce aveau nevoie: o acoperire, pentru că dacă soldații SS ar fi intrat atunci în casă, le-ar fi spus că nu aveau idee că e un post subversiv.