„Noi nu mai înțelegem softul lor. Ei se mișcă foarte repede, consumă repede informații și ajungem ca la ore să lucrăm pe softuri total diferite, iar de acolo, probabil, incompatibilitatea, plictiseala lor și nemulțumirea noastră”, spune prof. Elena Manea, directoarea Liceului Teoretic „Ioan Cotovu” din Hârșova.
Dna prof. Manea a preluat conducerea liceului în pandemie și a reușit să facă din el o școală cu adevărat pentru elevi, plecând de la întrebări simple:
„Putem să-i categorisim foarte ușor: superficiali, agitați, nu fac nimic. Ar trebui să analizăm această agitație a lor: de ce sunt agitați? Pentru că ceea ce le oferim, școală și familie, nu se mai potrivește cu ceea ce vor ei, cu metoda lor, cu viziunea lor. Noi, profesorii, trebuie să fim în acord cu vremurile.”
Adaptarea nu a fost ușoară, cu siguranță nu fără rezistență și obstacole, a presupus multă muncă și riduri, dotări noi, alergat după fonduri și, cel mai important și mai greu, lupta cu mentalitățile:
„Le spun colegilor la toate întâlnirile pe care le avem să iasă din șablonul ‘pe vremea mea’. Mă uit cu 10 ani în urmă la generația căreia i-am fost dirigintă și apoi la generația pe care o am acum la predare și constat că nu este aceeași.”
Iar scopul școlii în viziunea dnei profesor Manea nu este acumularea de conținut:
„Dacă ne mai propunem cu generația aceasta să transmitem conținuturi, e un demers din start greșit. Ar trebui să le predăm modele de viață, să le ridicăm probleme de viață la care ei să găsească răspunsuri, pe care să le aplice ulterior”.
Elena Manea a vorbit într-un interviu acordat spotmedia.ro despre felul în care trebuie gândită o școală pentru copiii generației digitale.
Oare marea problemă a școlii românești nu este cumva faptul că elevul este, în general, ținut la distanță, că învățarea este o corvoadă, ceva ostil, peste care trebuie să treacă? Se poate schimba asta?
Sigur, se poate schimba, numai că trebuie să înțelegem cu toții, școală - familie - societate - ce și cum anume trebuie schimbat. Noi, profesorii, nu putem face totul, familia trebuie să sprijine demersul școlii în acest proces de formare.
De multe ori ma gândesc că suntem și noi, profesorii, vinovați de câteva lucruri. Trebuie să ne uităm cu atenție la cel care e în fața noastră astfel încât să observăm elementele de personalitate în jurul cărora să ne construim demersul didactic.
În fiecare an, când iau clasa a X-a, recitesc basmul cu alți ochi, pentru că am în față o altă clasă a X-a. Și încerc să-mi adaptez conținutul și strategia didactică la ce am identificat eu în clasă, la nevoile lor, la preocupările lor, la zonele lor de interes.
Poate nu ne place întotdeauna ceea ce observăm, dar poate să fie valabil pentru un scenariu didactic eficient, asemenea unui scenariu al unui departament de marketing-vânzări: cei care au un produs de vânzare, și noi avem educația de vânzare, se uită la client și oferă un produs care să-l satisfacă.
Cunoscând care este profilul absolventului, construim orele de curs prin valorificarea potențialului fiecărui elev. Sigur, nu trebuie exagerată această lupă a marketingului, căci suntem un spațiu al învățării, însă trebuie să ne raportăm mereu la elevi.
Dar mulți dintre profesori și dintre părinți au în minte clientul care a fost fiecare dintre ei într-un timp care nu mai are nimic în comun cu vremurile noastre. Lumea preInternet.
Le spun colegilor la toate întâlnirile pe care le avem să iasă din șablonul „pe vremea mea”. Să-l uităm! Nu mai merge, trebuie să ne scuturăm și să spunem: gata!
„Vremea noastră” a fost o perioadă cu multe plusuri și minusuri, dar nu poți să faci același lucru în alte circumstanțe. Mă uit cu 10 ani în urmă la generația căreia i-am fost dirigintă și apoi la generația pe care o am acum la predare și constat că nu este aceeași.
Este un efort să te „updatezi” la generațiile noi, pe care trebuie să îl realizăm conștient, susținut prin lecturi de specialitate referitoare la generațiile actuale, prin cursuri de formare profesională, prin împărtășirea de bune practici.
Am preluat mandatul de director în pandemie, perioadă care ne-a afectat și pe noi, profesorii, nu doar pe elevi. Am stat în fața unor ecrane, am postat niște lucruri, n-am fost pregătiți. Ar trebui să învățăm niște lecții. Să luăm plusurile și minusurile acelei experiențe și să mergem înainte.
Cum e „clientul" de astăzi? Mai superficial, mai repezit?
I-am spus unei fetițe de clasa a IX-a anul trecut că, dacă eu aș fi scris compunerile ei când eu eram în clasa a IX-a, eram geniu acum.
Citisem o compunere extraordinar de frumos redactată, cu mesaj profund și relevant pentru prezentul nostru. Unii din elevii de astăzi au o anumită profunzime.
Putem să-i categorisim foarte ușor: superficiali, agitați, nu fac nimic. Ar trebui să analizăm această agitație a lor: de ce sunt agitați? Pentru că ceea ce le oferim, școală și familie, nu se mai potrivește cu ceea ce vor ei, cu metoda lor, cu viziunea lor. Noi, profesorii, trebuie să fim în acord cu vremurile.
Cred că în 2024 un cadru didactic nu poate intra la ore fără să facă cursuri, să citească, fără să vadă un profil al adolescentului de astăzi. Nu ai cum să desfășori lecții bune fără să te conectezi cu elevii acestor vremuri.
Este clar că sunt mult mai rapizi în a lua decizii, a gândi, a face o conexiune. Aceștia sunt copiii fericiți, care au de cele mai multe ori și susținerea familiei.
Există și categoria de copii nefericiți, de cele mai multe ori, abandonați de familie, sub diferite forme - fizic și/sau afectiv.
Există și familia expertă, care le știe pe toate, știe cum se face educația de pe Facebook, Instagram, de pe Tiktok. Intervine de cele mai multe ori nefericit și, după ce are o experiență de cele mai multe ori dureroasă, se reîntoarce către școală.
În apărarea părintelui „expert”, oare nu trebuie spus că există o mare neîncredere în ceea ce mai furnizează școala în ziua de astăzi? Părintele vede adesea că între copilul său și școală, profesor se cască o prăpastie. Copiii nu sunt cumva pur și simplu niște neînțeleși?
Desigur că poate să fie și așa. Ar fi bine ca noi, ca profesori, să reflectăm seara sau după ce am ieșit de la oră: am făcut bine, n-am făcut, i-am văzut pe toți, i-am implicat? Am reușit să transmit ceva? Am ajuns la toți?
În orele mele de curs, pun accentul de foarte multe ori pe mesajul etic și moral al operei literare, pe apropierea de viața reală a elevilor, evidențiez experiențele personajului literar cu gândul de a prelua și ei motivația, asumarea deciziei, a succesului și a eșecului.
Da, lecția poate fi privită ca un spectacol, probabil cum e la teatru, în fiecare zi trebuie să te reinventezi, ca la final să primești niște aplauze. Ale noastre sunt elevii care învață. E la fel ca un business de succes, să știi să reinventezi un produs pentru continuitatea procesului.
Să îi vedem pe elevi ca pe un laptop, care este varianta 2.1., 2.2 sau ca pe o aplicație, cu soft 2.0. Ar trebuie să ne întrebăm astfel: Dacă noi, profesorii, suntem la varianta 1.0, cum vrem să funcționăm cu copii care sunt la varianta 5.0.?!
Da, noi nu mai înțelegem „softul” lor. Ei se mișcă foarte repede, consumă repede informații și ajungem ca la ore să lucrăm pe softuri total diferite și de acolo probabil incompatibilitatea, plictiseala lor și nemulțumirea noastră.
Veți fi întrebată: matematica de astăzi e diferită de cea de pe vremea mea? Ecuația de gradul trei, nu-i tot aia? Eminescu nu-i același?
Conținuturile sunt aceleași. Numai că noi nu predăm conținuturi. Când îl predau pe Eminescu, nu o mai fac cu gândul ca elevul să știe anul nașterii, anul morții, șapte lucrări, un comentariu.
Viziunea mea este pe termen lung. Când elevul iese din sala de clasă, după ce i-am citit o poezie, cu ce pleacă el în pauză, acasă? Care e mesajul pe care și-l ia el din lecție pentru viață?
L-am transformat pe el, din bancă, în Harap Alb care să trăiască toate experiențele? Și să vedem cu ce plecăm noi toți de acolo din analiza operei literare, adică a vieții prezentate în textul literar?
Dacă ne mai propunem cu generația aceasta să transmitem conținuturi, e un demers din start greșit. Conținuturile sunt în bibliotecă, în formă printată sau nu. Nu mai degrabă funcționează soluția să reinventăm, să recalibrăm spațiul de învățare ca un spațiu pozitiv, prietenos, în care să-și dorească să vrea să învețe?
Ar trebui să le predăm modele de viață, să le ridicăm probleme de viață la care ei să găsească răspunsuri, pe care să le aplice ulterior. Atunci când elevii vor lega conținuturile din clasă cu viața reală, sunt sigură că vor fi mai implicați în propria învățare.
Dar asta nu intră în contradicție cu ceea ce evaluează toate examenele naționale, adică exact memorare de conținuturi?
Problematica diferențelor dintre parcursul academic din școală și ce anume evaluăm la final de ciclu de școlarizare presupune o transformare de sistem. Ar fi trebuit ca cei care sunt clasa a XI-a să aibă alte programe. Noi încă n-avem programe și nici planuri pentru liceu. Nu este decizia noastră, dar are consecințe asupra muncii noastre.
După ce 4 ani poate tu, ca profesor, formezi competențe și încerci să-i construiești absolventului un profil cât mai aproape de o societate a viitorului, el se așază în bancă la examen și scrie un eseu de 400 de cuvinte, șablonat. Cred că și de aici cumva se diminuează motivația lor pentru învățare.
Și pentru profesori e frustrant. Vrei să te duci în demersuri didactice ingenioase, creative, dar ești nevoit, pentru promovabilitate, să străbați căi bătătorite și, uneori, să oferi produse prefabricate, pentru că media la bacalaureat contează la facultate, iar media la evaluarea națională este cea de admitere la liceu.
Nu cred că ministerul nu știe ce trebuie schimbat în sistem. Cred că e vorba de asumare a schimbării unei paradigme, dar mai cred că și oamenii din sistem conservă vechea paradigmă a predării.
Nu e vorba și despre industria meditațiilor pentru care acest tip de evaluare este esențială?
Am urmărit la televizor o doamnă profesoară de matematică foarte dezamăgită de o clasă de-a IX-a, în care ultimul elev avea la admitere media 9,80. Se aștepta să fie niște copii deschiși, care să reacționeze foarte bine la întrebări, la provocări, să dețină deprinderi de gândire, analiză, rezolvare.
Ei bine, doamna profesoară povestea că, dacă îi scotea un pic din zona de confort, de algoritmi și de livrabile, se blocau, nefiind în stare să lucreze logic.
Eu nu sunt de acord cu meditațiile. Dacă profesorul își face treaba și elevul e implicat, n-ar trebui nicio oră de meditație. Pot fi necesare ore de pregătire suplimentară acolo unde admiterea depășește programa de liceu sau în situații medicale.
Avem și astăzi mulți colegi care fac pregătire suplimentară cu elevii, săptămânal, gratuit, în spațiul școlii, cu cei cu rămâneri în urmă, cu elevii capabili de performanță, pregătire pentru examene naționale.
La câți dintre colegii dvs ați găsit deschidere pentru predarea altfel?
Greu! Este componenta cu care încă ne luptăm. O hibă a sistemului provine din formarea cadrelor didactice: 85% dintre profesori au gradul didactic întâi luat, sunt titulari și provocarea nu mai există.
Consider că nu poți să fii la 30 de ani profesor cu gradul didactic I, pentru că nu ai experiența necesară, nu ai timp să te maturizezi intelectual și profesional. Aș adăuga și poveștile nefericite din spatele obținerii acestor grade didactice - susținerea inspecțiilor la clasă, susținerea lucrărilor metodico-științifice.
Colegii mai în vârstă povestesc cum trebuia să aștepți 7 ani între grade, timp în care să finalizezi cu succes cursuri de perfecționare, să susții mai multe inspecții și examene scrise cu rigoare, să publici lucrări. Simțim oare transformarea unui coleg de la gradul II la gradul I? Doar la unii din păcate, iar aceia ar fi evoluat și fără grad.
Deci cred că se impune o reconfigurare a obținerii acestor grade didactice, la fel cum se impune construirea pregătirii psiho-pedagogice a viitoarelor cadre didactice.
Uneori vin probleme și din lipsa standardelor. Ce înseamnă nota 5 la română în clasa a X-a în primul interval de învățare? Nota 7 înseamnă ceva la mine și altceva la colega mea. De aici, poate și neîncrederea de care vorbeați în sistem. Evaluarea trebuie să aibă la bază standarde clare, ușor aplicabile, pe care să le utilizăm cu toții și de care să știe elevii și părinții.
Dar, în paralel, avem și colegi inovatori. Ne bucurăm că avem în școala noastră un profesor MERITO- doamna profesor Țepeș Daniela, care în ultima vreme împărtășește cu noi noutățile din pedagogie și îi sprijină pe colegi în reconfigurarea demersului didactic către unul eficient.
A propus colegilor învățarea prin experiment/prin întrebări, eu am propus metoda dezbaterilor academice, colegii care au finalizat cursuri diseminează posibilitățile de integrare a tehnologiei. Cred că suntem o comunitate școlară care învață.
Iar o altă parte care nefericește școala foarte mult este birocrația. De ceva vreme facem și ceea ce trebuie să facă asistența socială, întocmim documentație pentru tipuri de programe sociale.
Acest timp este un timp luat de la pregătirea lecțiilor pentru ore, situația fiind generatoare și de frustrare, întrucât profesorii trebuie să îndeplinească sarcini care depășesc sfera noastră de pregătire.
Vă lipsesc profesori?
De vreo 2-3 ani, ne confruntăm în toată zona cu lipsa profesorilor de fizică, chimie, începe ușor să se resimtă și la matematică. Anul acesta am avut mari emoții la biologie, am împărțit catedra între trei oameni aduși din alte școli.
Se impune o strategie pe termen lung, astfel încât să nu ajungem să apelăm la necalificați. Și trebuie să atrag atenția și asupra nivelului de pregătire cu care vin din universitar - atât pe partea științifică, dar mai ales în ceea ce privește managementul clasei, strategiile didactice moderne.
Pregătirea universitară a studenților care vor să devină profesori trebuie să aibă în vedere generațiile viitoare de copii. Aceștia au nevoie de activitate mereu, să se simtă mereu implicați, de provocări, de activități care solicită gândirea critică, comunicarea, munca în echipă, strategiile de (auto)învățare.
Ce rol trebuie să aibă dotarea pentru această generație a nativilor digitali?
Telefonul a devenit o prelungire, așa încât ar trebui profesorul la clasă să știe să îl integreze automat în învățare. Noi am scris toate finanțările anunțate, am intrat în etapa de implementare a acestor proiecte și începem să ne bucurăm de spațiile școlare, de tehnologia achiziționată. Am început cu un proiect PNRAS pentru abandonul școlar, am reușit să facem biblioteca, am dotat două „smart class” și am derulat multe activități cu elevii, printre care cea mai de succes au fost edițiile Școlii de vară PNRAS.
Am adus tehnologia în clasă și știam că cei care vor ști să le utilizeze vor fi mai degrabă elevii. Ne-a fost clar că generația noastră se apropie de tehnologie cu frică, cu teama de a nu le avaria. Elevii nu au această teamă. Sarcina noastră a fost aceea de a integra tehnologia în învățare.
Am derulat mai multe sesiuni de formare, însă cred că este loc pentru mai bine. Le-am spus și colegilor că trebuie să învățăm atunci când ne simțim depășiți. Nu e nicio rușine să ne găsim un asistent în sală. Eu mi-am găsit la fiecare clasă câte un elev care mă ajută, mai ales pe cei care sunt tăcuți la română. Ei se simt extrem de valorizați să mă ajute cu tehnologia, iar eu mă simt salvată.
Avem table inteligente în toate sălile de clasă, avem conexiune la Internet în toate spațiile școlare. Cred că uneori colegilor le este încă frică să utilizeze un device din teama de a nu se face de rușine în fața elevilor.
Zilele trecute am chemat un hârșovean, om de afaceri din domeniul IT, pe care l-am rugat să vină să ne învețe cum să folosim cât mai mult ceea ce avem în sălile de clasă pentru a putea lecții cu impact.
Am plecat de la un exemplu găsit pe Internet; există acea poveste a copilului de clasa a III-a când doamna învățătoare, din generația mea, încearcă 20 de minute să-i predea circuitul apei doar prin utilizarea cuvântului rostit. Văzând că nu reușește, învățătoarea găsește un filmuleț în care se explică în 3 minute cum e cu apa și copilul zice bucuros: da, acum am înțeles.
Cred că pentru aceste generații, cuvântul nu mai este suficient. Pentru generația aceasta de elevi, receptorii sunt alții și tehnologia ne-ar putea ajuta să ajungem la ei.
Și, totuși, ați reușit aproape un miracol. Să-i faceți pe copii să întindă mâna după cartea tipărită. Cum?
În primul rând, cred că nu trebuie să exagerăm și să spunem că acești tineri nu mai citesc.
Sunt mulți elevi care au o lectură un pic diferită față de ce am avut noi la vârsta lor, sunt elevi care citesc foarte mult un anumit tip de lectură și, da, recunoaștem sunt elevi care nu citesc deloc.
Devenind director, cred că unul dintre primele lucruri pe care mi le-am propus să le îndrept în școală a fost biblioteca, un loc prăfuit, în care copiii vedeau doar niște șiruri mari de rafturi învechite cu cărți, care de cele multe ori nu erau mutate niciodată de acolo. Nici măcar nu erau lăsați să le atingă, să le cunoască.
La dirigenție, cu generația trecută, am discutat cu elevii despre lectură și i-am rugat să îmi spună foarte sincer de ce nu citesc sau de ce nu intră într-o bibliotecă. Și ce mi-au povestit m-a ajutat să-mi construiesc o viziune despre cum ar trebui să arate biblioteca pentru ei și am purces la căutarea de fonduri.
Nu a fost simplu, nu este nici astăzi simplu, dar eu cred că lectura ne va salva. Am și studiat problema sub diferite aspecte: cum trebuie să arate, am schimbat și mobilierul, am făcut să fie multifuncțional și pe grupe, au un televizor, spațiu de proiectare, o canapea, niște puf-uri.
Am relocat biblioteca pentru a fi mai mare, am făcut un HUBLife, astfel încât să fie un spațiu în care elevii pot sta oricând, nu doar când au o activitate, nu doar trimiși de cineva. Să fie un spațiu al lor. Totul este nou și totul este confortabil, frumos și util.
Mai apoi, am programat acolo orele de dirigenție, astfel încât elevii să intre cu drag în bibliotecă, să nu se mai sperie, iar cuvântul bibliotecă să nu mai aibă sonoritatea de pedeapsă. Nu e o pedeapsă să citești. Unele discipline opționale se derulează acolo, precum și activitățile extracurriculare.
Apoi, biblioteca a ieșit pe holurile școlii. Copiii văd cărțile, le pot răsfoi mereu, pot lua cărți. Avem pe fiecare etaj cel puțin două rafturi unde am scos din cărți și, atunci când copiii se întâlnesc în pauză, le aranjează, le răsfoiesc, le descoperă, iar unii le cer pentru a le citi. Au început să apară la bibliotecă, își iau cartea și stau acolo, își împrumută cărți.
Tot acolo au un spațiu cu calculatoare și cu imprimante, unde pot lucra pe grupe proiectele și temele. În școală, sunt elevi care fac naveta și au venit să mă întrebe dacă pot sta la bibliotecă, fiind este frumos.
Este muncă în spatele acestor realizări, dar faptul că îi văd că se duc într-acolo și în pauze, că se duc și stau la masă cu o carte și discută despre temă și personaje este un câștig imens pentru totdeauna.
Am dus strategia mai departe, pe componenta doi: activitatea profesorilor și a bibliotecarului pentru a-i ține la bibliotecă și aproape de cărți. De acum încolo urmează să deschidem și mai mult cărțile, să le arătăm că în paginile lor sunt povești rupte din viețile unora care au trăit și să-i apropiem de lectură, de studiu, de munca intelectuală.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech