Alegerile prezidențiale din România se apropie rapid, însă, spre deosebire de marile confruntări din trecut, unde mizele erau clar conturate (democrație originală versus democrație liberală în 1990, stagnare versus integrare europeană în 1997, stat autoritar versus consolidare democratică în 2004, oligarhie versus democrație în 2009, restaurație cleptocratică versus orientare vestică în 2014), anul acesta atmosfera este cam neobișnuită.
Temele majore legate de politica externă și internă a țării abia dacă sunt menționate.
În schimb, alegerile par să se contureze mai degrabă ca un spectacol de divertisment televizat, unde liderii sunt evaluați mai mult pe baza atacurilor ironice pe care și le adresează reciproc sau a ieșirilor primitive ale celor din tabăra naționalist-putinistă.
Prioritatea pare să fie coborârea ștachetei cât mai mult, undeva la nivel de grătare şi taraf, astfel încât candidații intrați în cursă să nu pară stânjeniți (cu una-doua excepţii) atunci când vor trebui să explice publicului larg viziunea lor asupra traiectoriei țării pentru următorii cinci ani.
E ca și cum, la un examen de admitere la facultate, subiectele ar fi adaptate pentru nivelul clasei a V-a, astfel încât chiar și repetenții sau cei care și-au luat diploma de bacalaureat cu întârziere să poată lăsa o impresie favorabilă.
Problemele nu sunt puține și nici neimportante, iar ignorarea lor nu înseamnă că vor dispărea în neant.
Războiul din Ucraina a schimbat deja arhitectura de securitate europeană, iar alegerile din SUA o vor influența și mai mult.
Modelul de prosperitate economică europeană este în transformare și necesită schimbări de substanță.
Pe plan intern, o criză economică are șanse să se concretizeze în următorii doi ani, iar regresul în justiție este deja vizibil. Dacă adăugăm și situația tinerilor, care își văd viitorul din ce în ce mai puțin în țară, avem deja un tablou destul de complex al provocărilor pentru viitorul lider.
Aceste probleme nu vor dispărea doar pentru că liderii politici refuză să le discute. Ele vor reveni, cu siguranță, în ianuarie 2025, însă atunci ar putea fi prea târziu să ne dăm seama dacă persoana aleasă are cunoștințele, capacitatea sau voința necesară pentru a le înfrunta.
Este, de asemenea, adevărat că performanța electorală a liderilor politici poate fi uneori înșelătoare și că viziunea și competențele demonstrate în competiția electorală se pot dovedi destul de modeste la contactul cu realitatea.
Așa cum susținătorii încrezători în victoria lui Emil Constantinescu sau cea a lui Klaus Iohannis au avut ocazia să constate, realitatea post-electorală poate fi mult diferită de promisiunile de campanie.
Tocmai din acest motiv, este important să reflectăm puțin asupra ideii de leadership politic. Ce înseamnă leadership politic?
Care sunt trăsăturile esențiale de reținut atunci când evaluăm performanțele aspiranților și în ce măsură sunt aceste trăsături relevante în contextul politic românesc, mai ales în alegerile din această toamnă?
În esență, leadershipul politic reprezintă abilitatea unor personalități de a articula și implementa politici publice menite să influențeze, să ghideze și să guverneze întreaga societate, definind în același timp poziția unei națiuni în contextul politicii internaționale.
Leadershipul autentic nu se rezumă doar la exercitarea puterii, ci implică și capacitatea de a induce schimbări durabile.
Un lider de succes trebuie să dețină aşadar o viziune clară, o strategie bine definită și să fie capabil să gestioneze, cu flexibilitate, provocările sociale, economice și internaționale.
Discuția pe care o propun prin această contribuție nu își dorește să fie nici exhaustivă, nici categorică, ci mai degrabă să ofere un spațiu de reflecție care să ne ajute să privim dincolo de standardul lamentabil de scăzut al campaniei electorale din acest an.
Încep prin a evidenția reflecțiile unor gânditori politici de seamă asupra a cinci atribute esențiale ale leadershipului politic. Deși selecția este inevitabil limitată de spațiu, ea acoperă o paletă suficient de largă de gânditori politici, tocmai pentru a surprinde elementele de continuitate în timp și a identifica trăsăturile de leadership care s-au dovedit durabile și relevante.
Cinci trăsături esențiale ies în evidență în teoriile politice dezbătute de-a lungul timpului, ilustrând diferite elemente de formare a unui lider autentic.
1. Viziune Strategică și Înțelepciune Practică
Platon (circa 427–348 î.e.n.), unul dintre cei mai importanți filosofi ai lumii antice, a asociat leadershipul politic cu virtuțile morale și intelectuale. În lucrarea sa Republica, Platon a introdus conceptul de „rege-filozof”, subliniind că un lider trebuie să fie, înainte de toate, un gânditor și un înțelept.
Prin educația și pregătirea sa, acesta trebuie să fie capabil să discearnă formele profunde de bine și rău, guvernând în interesul cetății.
Acest model de lider ideal a influențat gândirea unor conducători precum Marcus Aurelius și Frederic cel Mare al Prusiei, deși şi-a mai pierdut din strălucire în epoca modernă. Aristotel (384–322 î.e.n.), discipolul lui Platon, a dezvoltat o abordare mai practică a leadershipului, introducând conceptul de phronesis, sau „înțelepciune practică”, esențială în luarea deciziilor politice.
În Politica, Aristotel susține că un lider trebuie să guverneze pentru binele comun și să mențină un echilibru între diferitele forme de guvernare, pentru a preveni abuzurile de putere. Viziunea sa pragmatică presupune ca liderul să acționeze rapid și eficient în funcție de circumstanțele politice și sociale.
Această idee de leadership poate fi comparată cu acțiunile lui Golda Meir (1898–1978), fostul prim-ministru al Israelului, care, în timpul Războiului de Yom Kippur, a demonstrat o înțelepciune practică remarcabilă. Meir a luat decizii diplomatice și militare rapide și decisive într-un moment crucial pentru supraviețuirea Israelului, reușind să gestioneze atât criza internă, cât și relațiile internaționale, asigurând sprijinul necesar în fața unui pericol existențial.
2. Integritate Morală și Responsabilitate
În perioada medievală, liderii erau percepuți nu doar ca oameni de stat, ci și ca figuri morale. Sf. Augustin din Hipona (354–430), în lucrarea sa De Civitate Dei (Cetatea lui Dumnezeu), a dezvoltat o teorie a responsabilității politice profund ancorată în religie. Augustin sublinia că adevăratul leadership nu constă în căutarea puterii, ci în oferirea de îndrumare morală, prin servirea comunității cu umilință și dreptate.
Într-o lume seculară modernă, această viziune poate fi tradusă ca un apel la un leadership bazat pe principii etice și responsabilitate față de binele comun, și nu pe dorința de dominație.
Mai târziu, Toma d’Aquino (1225–1274) a combinat filosofia aristotelică cu doctrina creștină, dezvoltând conceptul de leadership ca o ierarhie naturală orientată către binele comun. În Summa Theologica, d’Aquino subliniază importanța justiției, prudenței și datoria liderului de a ghida oamenii nu doar către bunăstarea materială, ci și către împlinirea spirituală. Pentru el, un lider adevărat guvernează în conformitate cu legea divină și legea naturală, fiind un model de moralitate și virtute.
În termeni seculari moderni, această abordare scoate în evidență necesitatea unui leadership centrat pe etică umanistă. Un exemplu modern de integritate morală în leadership este Eleanor Roosevelt (1884–1962), care, deși nu a deținut o funcție politică tradițională, este recunoscută pentru contribuțiile sale semnificative în domeniul drepturilor omului. Ca președinte al Comisiei pentru Drepturile Omului din cadrul ONU, Roosevelt a jucat un rol esențial în redactarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, consolidând ideea că liderii trebuie să acționeze în apărarea drepturilor și demnității fiecărui individ.
Citeşte integral analiza lui Corneliu Bjola - Leadership sau iluzii? Miza reală a alegerilor prezidențiale pe CentrulPolitic.ro