Jurnal de festival. „Merg la Astra Film, ia uite câți sunt!”. Ce au în comun ChatGPT, un sat din Bistrița și dansul burlesque?

Jurnal de festival. „Merg la Astra Film, ia uite câți sunt!”. Ce au în comun ChatGPT, un sat din Bistrița și dansul burlesque?
Sprijină jurnalismul independent
Donează acum
Adaugă spotmedia ca sursă preferată în Google

Câțiva copii se scurg pe străzi, nerăbdători. „Merg la Astra Film, ia uite câți sunt!”, comentează un cuplu care își bea cafeaua la o terasă cochetă din Piața Mare. E ora 11:00. Grupuri de copii și tineri apar din alte direcții, într-o gălăgie organizată. Entuziaști, povestesc de toate cele, bucuroși de întâlnirea cu alți colegi de la alte clase. Profesorii, pe lângă ei, sunt preocupați cu coordonarea. Prima parte a celei de a 3-a zile din festival a fost despre ei, copiii și adolescenții de la Astra Film Junior.

În timp ce, de la ora 11, copiii de 11+ ani au văzut la Sala Thalia filme din programul Ce nu se vede, despre sănătatea mintală, și au fost extrem de receptivi și curioși să pună întrebări la sesiunea Q&A, să afle de la Iulia Corlaciu (medic specialist în psihiatrie pediatrică) despre realitățile copiilor din cele două filme și despre depresie, studenții din 9 țări, parte din DocStudentHub, luau parte la primul masterclass din program: Estomparea graniței dintre documentare și lungmetraje. Regizorul Csaba Bollók le-a oferit exemple de filme, dar le-a dat și cheia de rezolvare despre cum se sparg barierele dintre documentare și scurtmetraje: „aplicând anumite elemente de dramaturgie și de storytelling în documentar”. 

ADVERTISING

„Masterclass-ul a curs, ne-a prezentat ceva la început și apoi ne-a dus către altceva, am simțit conexiunea între genurile de producții și asta mi-a plăcut mult”, a spus o studentă din Republica Cehă imediat după curs. Mulți studenți s-au întors și anul acesta la Sibiu, să fie parte din program, legând prietenii strânse cu alți studenți din Erasmus, cu regizori și producători de filme. 

Ceva ce nu s-a mai întâmplat

Reporterul de festival nu are timp de reverie. De la masterclass-ul studenților, traseul trece iar prin Sala Thalia unde, în mijlocul zilei, se desfășoară ceva ce nu s-a mai întâmplat până acum la Astra Film Festival. Curiozitatea e mare, iar în sală sunt, alături de elevi, mulți profesori și chiar părinți. Nu vezi în fiecare zi un „meci de dezbatere” pentru adolescenții de 15+. Tema? Educația face societatea mai bună? 

„Sunt speriată” s-a auzit șoptit vocea unei eleve parte din dezbatere, într-un moment în care trebuia să urce pe scenă unde urma să se înfrunte echipele de debate de la C.N. Brukenthal și C.N. Octavian Goga. Arbitru? Publicul.

Concluzia? Acești tineri au o voce, au ceva de spus, sunt curajoși. „M-am bucurat să văd sala c-a intrat în jocul ăsta de convingere, m-am bucurat să văd profesorii că și-au dedicat timp și energie să vină la acest debate, neștiind la ce vin. Nu s-a mai întâmplat asta până acum nicăieri. Copiii din sală erau în delir, țineau scorul, au fost arbitri desăvârșiți. Pe elevii care au fost parte din debate țin să-i felicit pentru curaj, au avut emoții, dar au fost incredibili! Mă bucur că ne-a ieșit.”, ne-a mărturisit Teodora Minea, coordonatorul AFF Junior.

ADVERTISING

Pentru că totul a fost la superlativ, astăzi urmează o nouă dezbatere, pornind de la o întrebare pe care și-o pun tot mai mulți: „Inteligența artificială ne poate controla emoțiile?”. 

Hei, ChatGPT: „Ai vreo părere proastă despre mine? Și dacă da, mi-ai spune?”

Uitase cineva cât de mult ne influențează AI? Câte meserii poate întruchipa, câte tipologii și câte emoții? Ziua de filme de la AFF a continuat cu un dialog cu AI. Unul extrem de personal, între o adolescentă din Germania și „psihologul personal” ChatGPT („Tot ce ne spunem”, r. Anton Augusten, Lea El Attal, Germania, 2026). 

O fază interesantă din film: la un moment dat, protagonista l-a suspectat pe „personajul” ChatGPT că, purtând atât de des conversații cu el, acesta s-ar fi îndrăgostit de ea și s-ar fi trădat atunci când i-a spus: „Dacă aș avea o inimă, cu siguranță ai fi în ea”. La un moment dat, tânăra l-a întrebat cochet pe prietenul ei AI dacă are vreo părere proastă despre ea. „Și, dacă da, mi-ai spune?”. 

Discuția despre cât de departe se poate merge în dialogul cu AI a antrenat și publicul, în sesiunea Q&A ținută de studenții parte din programul DocStudentHub: „E despre identitate acest film sau despre lipsa de comunicare și prieteni?”, a întrebat cineva din public. 

ADVERTISING

În pachetul DocSchool, spectatorii au mai văzut și „Apartament de vis” (Gabriela Isabel Gómez de Arteche Núñez, Alejandra Llorens, Daniel Pérez Valderrama, Camila de Lucas, Jaime Marqués Cordero / Spania / 2025), un documentar de 17 minute care a stârnit o discuție de tot atâtea minute despre caracterul producției: „Nu l-aș numi documentar, în viziunea mea. E la limita dintre ficțiune și realitate”, a spus un spectator la microfonul care circula prin sală. 

La rândul lor, cei de la Cinema City au putut afla povestea din spatele documentarului „Unde tăcerea se aude” (Gabriela Pena, Picho García / Chile, Spania / 2026), în care casa e personaj principal pentru că dă forma filmului. E o poveste personală, de familie, în care regizoarea renovează casa abandonată a copilăriei sale și descoperă decenii de secrete familiale. La Q&A, Gabriela a mărturisit că bunicii ei și-au dorit să le fie spusă povestea, iar filmul a fost pentru ei ca un exercițiu de memorie pe care au fost foarte fericiți să-l facă. 

Un festival efervescent: de la ritualuri de înmormântare la dansul burlesque

În paralel, cei din Sala Thalia au făcut o călătorie bine documentată până în Telciu, un sat din Bistrița-Năsăud, unde înmormântările și ritualurile din jurul lor spun povești despre oameni și comunitate. „În fiecare zi trece același tren și nu oprește niciodată” (Vlad Petri, România, 2026), este un film în care autorul a ales să filmeze fără să caute senzaționalul, lucru remarcat și de Valer Cosma, istoric și antropolog originar din sat, prezent la Q&A: „Vlad nu a căutat ceva senzațional, șocant, și asta m-a impresionat. E foarte important în munca de documentarist să avem respect față de limitele astea și față de ființa umană”.

De la liniștea satului, spectatorul AFF2026 a trecut la dezinhibiții prin dansul burlesque, pentru că asta face Astra Film Festival: te poartă prin lumi diametral opuse, dar efervescente prin originalitatea lor. 

În „Spartane fără inhibiții” (Maud Mascre, Germania, Noua Caledonie, 2026), femei de vârste și din medii diferite se pregătesc pentru un spectacol de dans, dar drumul până la scenă e și unul spre împăcarea cu propriul corp. Iar regizoarea, ca să le câștige încrederea protagonistelor, a făcut un act de curaj. „Am îmbrăcat și eu lenjerie intimă la filmări, ca să le câștig încrederea și să le pot spune povestea, iar ele au înțeles așa că sunt una de-a lor”, a povestit ea la Q&A.

Filmul a fost prezentat în premieră mondială la Astra Film Festival, așa că emoțiile regizoarei erau de la sine înțelese. Dar publicul a iubit povestea de pe ecran: „A fost o plăcere pentru ochi și pentru suflet”, a spus cineva din sală, în timp ce alt spectator a numit producția „o capodoperă”. 

„De ce nu mă acceptați ca un întreg?”

Întrebarea-obsesie pentru Mo Tan în „Confesiunile unei alunițe” (China, Polonia, 2025), filmul cu care s-a încheiat seara la Astra Film Festival, pare să fi fost: „De ce nu mă acceptați ca un întreg?”. După șapte ani petrecuți în Polonia, Mo se întoarce în China și încearcă să-și găsească locul între viața independentă pe care și-o dorește ca regizoare și familia care crede că alunița de sub ochi îi aduce ghinion.

Regizoarea a trecut prin nu mai puțin de zece variante de montaj până să găsească echilibrul între ceea ce simțea ea și ceea ce îi cerea familia, așa cum a menționat de altfel în întâlnirea cu publicul AFF2026: „În varianta pe care ați văzut-o azi există emoție: vinovăție, ură…e adevărat tot ce e acolo. Plângeam în fiecare zi la montaj. E greu să accept toate aceste emoții, bune sau rele; e o călătorie, necesită timp”, a spus Mo Tan. 

O zi cu emoțiile sub lupă, de la nevoia de acceptare la curajul de a fi diferit, de la vulnerabilități personale la povești care ne pun pe gânduri. Iar publicul AFF2026 nu le-a privit de la distanță, ci le-a explorat prin întrebări, reacții și conversații. Până la urmă, ce e, de fapt, cel mai spectaculos într-un documentar? Poveștile pe care le descoperi sau felul în care te învață să privești lumea prin ochii altcuiva?

Adaugă spotmedia ca sursă preferată în Google