Avanpremieră: Impudoare. Despre "Eu" va fi vorba

Avanpremieră: Impudoare. Despre "Eu" va fi vorba

Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suișuri și coborâșuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe față, mai degrabă la fel sau neasemănător, scrie Gabriel Liiceanu, în prezentarea cărții în pregătire la Humanitas, din care Spotmedia vă prezintă un fragment, în avanpremieră.

„Impudoare” invită cititorii la curajul privirii lăuntrice, la o introspecție chirurgicală deopotrivă a metehnelor și a amețitoarelor înălțimi sufletești de care e capabil omul. O călătorie prin lumile nevăzute ale minții și spiritului, pe urmele străinului numit „Eu”. O carte a frazelor memorabile și surprinzătoare menite să treacă dincolo de „selfie", „Impudoare“ este cartea anului 2021 la Humanitas.

 Fragmente din capitolul: Eul şi necunoscutul din mine

Impudoarea filozofiei. Dezbrăcarea sufletului și proza „scrutativă“ a lumii – Bănuiesc că există un raport între dezbrăcarea trupului și dezbrăcarea sufletului și că iubire există atunci când sunt învinse, simultan și prin corelație, aceste două pudori. Atunci suntem ușori și liberi. Tot ce este ascuns în noi – nevăzut și ne‑exprimat – iese afară; intimul este expus în fața celuilalt și, în felul acesta, singurătatea esențială a ființei noastre este învinsă.

Dar ce‑ar fi să ne imaginăm o clipă că miza vieții se joacă mai degrabă în nevăzut? Că există o dezbrăcare și o impudoare mai profunde decât dezgolirea unui trup? Că există o impudoare a spiritului și că de la dezbrăcarea lui începe filozofia și, cu ea, toate „științele spiritului“? Oricât de lentă, dezbrăcarea unui trup ajunge de îndată la limită, şi limita e trupul gol însuşi. Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? Doar punându‑ne întrebarea asta s‑ar putea să ne dăm seama cât de „îmbrăcaţi“ suntem şi cum nici o viaţă, oricât de lungă, nu ne‑ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, până la capăt, sufletul. Nimeni nu şi‑a văzut vreodată „sufletul gol“ și nimeni nu a ajuns să‑i contemple cuiva sufletul în toată goliciunea lui.

Ce‑ar fi, deci, să trecem de la desfrâul privirii care dezbracă un trup la „desfrâul“ scrutării nevăzutului din noi? „Ce‑ar fi să‑i dezbrăcăm mai degrabă sufletul?“, îi întreabă Socrate pe prietenii lui când aceştia, lăudându‑i frumuseţea lui Charmides, vor să‑i propună tânărului să‑şi dezgolească o clipă trupul. Socrate ştie de fapt că dacă vor începe de aici, de la sufletul lui Charmides, nu vor mai ajunge niciodată la trupul lui. Căci sufletul fiind infinit – „întins în toate direcţiile“, spunea Heraclit –, operaţia dezvăluirii lui va fi la rândul ei infinită.

Cu această întrebare – „Ce‑ar fi să‑i dezbrăcăm mai degrabă sufletul?“ – Socrate deschide galeria marilor dezbrăcători de suflete din istoria omenirii. Iar proza scrutativă a lumii, care se deschide odată cu întrebarea lui Socrate, cea care se încăpățânează să privească în nevăzut, în lăuntrul și în cel mai adâncul nostru, va deveni o direcție în cultura Occidentului. Ea va porni de la eu ca nucleu al conștiinței și al conștiinței de sine și va ajunge dincolo de el, la sine, la Dumnezeul din noi, la inconștient și la necunoscutul din noi. Marii dezbrăcători de suflete vor fi deopotrivă filozofi, întemeietori de religii, autori de jurnale celebre, moraliști, scriitori, psihologi. Se vor numi Socrate, Isus, Marc Aureliu, Augustin, Pascal, Kierkegaard, Dostoievski, Jung, Kafka, Musil, Noica, Cioran…

*

„Chemarea conștiinței“ e cea mai spectaculoasă răsucire care s‑a petrecut în istoria lumii. Până la noi, oamenii, nici o vietate nu a stat de vorbă cu ea însăși. Nici una nu a înfăptuit această chemare tautologică, nu s‑a strigat pe sine și nu a intrat în circularitatea interpelării. Nici una nu a desenat pe harta ființei cercul sacru al „voinței de a avea o conștiință“ și, în descendența acesteia, confruntarea cu faptul de a se simți vinovată. Acum, pentru prima oară, apare în lume o entitate – conștiința morală (das Gewissen) – care cheamă, interpelează, convoacă; și tot ea ascultă. Se produce astfel o sciziune, o fracturare a conștiinței, survine o stare paradoxală: unu devine doi. Ca unic termen, conștiința stă de vorbă cu ea însăși: ea întreabă, ea trage la răspundere, ea răspunde, ea explică, ea se justifică, ea dă sentința. Dinăuntrul ei chiar, conștiinței mele i se cere să se desprindă de ea, să se privească cu o stranie, căci imposibilă, detașare.

*

Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o „panglică de măsurat fără semne pe ea“.

Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu‑le, le pun în vitrină. Scoţându‑le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel „însemnată“, viața mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură. Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suișuri și coborâșuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe față, mai degrabă la fel sau neasemănător.

    Poate că suntem, până la urmă, o imensă tautologie a speciei numite „om“, trăind, murind și reînviind, în curgerea nesfârșită a generațiilor, una și aceeași viață. Sau poate, dimpotrivă, veți simți că fiecare dintre noi, în unicitatea noastră, reprezintă o specie nouă, prin care intră în lume ființe fără de pereche. Miliarde și miliarde de specii. Comparând, veți folosi panglica de măsurat a vieții mele cu semne pe ea. Vom face „schimb de vieţi“. Dacă, așadar, vorbesc despre viaţa mea, n‑o fac pentru că sunt îndrăgostit de ea sau pentru că o consider spectaculoasă în sine, ci doar pentru a vă atrage atenţia că, prin ea, vă puteți întâlni cu viața dumneavoastră.

În oglinda pe care – Narcis generos – o construiesc, alături de mine apare de fiecare dată, estompând‑o pe a mea, silueta cititorului. Punându‑mă pe mine în scenă, îl scot de fapt pe el la rampă. Căci a vorbi despre tine este un mod de a‑l stârni pe celălalt să se gândească la el şi să descopere în el ceea ce, fără cartea ta, n‑ar fi descoperit poate niciodată. Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adânci incursiuni în tine are loc întâlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu suntem niciodată atât de diferiţi încât să încetăm să fim asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi adevărate.

Eu este sinteza și conștiința tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic din preajma serii, când lumina începe să cadă, a eului meu activ și croit pe ameliorat lumea, a eului meu ludic, dornic să se prostească în o mie de feluri, a eului meu violent, isteric și scos din minți, a eului meu ușuratic și concupiscent, a celui tandru care mângâie și este mângâiat, a eului meu disprețuitor și arogant, a eului meu corneillian(suferitor, măreț și nobil!), a eului meu timid, șovăielnic și lipsit de încredere în el, a celui jignit de moarte, neînduplecat și care nu se mai întoarce din drum, a eului înspăimântat de ridicol, a eului bășcălios și fericit să moară de râs, a eului meu pus pe treabă și vrând să răstoarne munții sau a celui leneș, inerțial și lipsit de orice chef, a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei. Fiind toate acestea și altele multe – cine sunt de fapt? Sunt suita tuturor combinațiilor potențiale ale acestor euri, cu o dominantă de moment. Sunt recuzita eurilor mele. Și totuși mă mișc în matca aceluiași eu. Așadar – cine sunt eu?


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇