Făcându-și ordine prin hârtii și manuscrise în timpul pandemiei de Covid-19, Ludmila Ulițkaia descoperă un scenariu scris în 1988 și niciodată publicat, din motive politice.
Îl găsește uluitor de actual, și astfel se naște acest microroman apărut în Rusia în 2020, care e bazat pe un fapt real: epidemia de ciumă izbucnită la Moscova în 1939, într-o vreme când „dușmanii“ regimului stalinist erau arestați pe capete.
Un cercetător care lucrează la crearea unui vaccin împotriva ciumei se infectează fără să-și dea seama. În aceeași zi, este chemat la Moscova, pentru a-și prezenta rezultatele. Când îi apar simptomele, autoritățile se pun în mișcare pentru a depista toate persoanele cu care a fost în contact și a le izola. Dramatismul situațiilor capătă accente de un comic grotesc, care amintește de scrierile lui Bulgakov sau Gogol.
Rudolf Maier, un microbiolog care lucrează la dezvoltarea unui vaccin împotriva ciumei într-un laborator din Saratov, se infectează din greșeală. Înainte ca el să devină conștient de ce s-a întâmplat, este chemat urgent la Moscova să-și prezinte concluziile, deși cercetarea nu e încă încheiată. Odată ajuns la hotelul din Moscova, simptomele se declanșează, și ceea ce urmează este o relatare exactă a măsurilor luate de statul sovietic ca să împiedice răspândirea bolii. NKVD-ul intră în acțiune pentru a-i identifica și izola pe toți cei care au venit în contact cu Maier de-a lungul călătoriei sau la hotel, și lugubrele mașini negre ale poliției secrete încep să apară în toiul nopții în fața câte unei case, stârnind fiori de groază. Reacțiile celor luați spre a fi puși în carantină sunt variate, dar au un numitor comun: frica și convingerea că sunt arestați și soarta le e pecetluită.
Romanul A fost doar ciumă a apărut la Editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Gabrielei Russo.
Spotmedia.ro publică, în avanpremieră, un fragment:
-Am scris scenariul Ciuma când aveam patruzeci şi cinci de ani. Voiam să mă prezint cu el la cursul lui Valeri Frid. Nu m-a acceptat la curs, mi-a spus că am tot ce-mi trebuie pentru un scenarist şi n-are ce să mă mai înveţe. Au trecut treizeci şi doi de ani, şi iată că subiectul a căpătat o nouă actualitate. 1988–2020.
Comisarul Poporului pentru sănătate este în audienţă la Persoana Sus-Pusă care vorbeşte cu accent gruzin şi e foarte nedumerită:
— Nu înţeleg în ce anume constă participarea noastră, Iakov Stepanovici? Dacă-i vorba de sabotaj, să nu vă faceţi griji. Vinovaţii vor fi pedepsiţi! Aspru pedepsiţi! Dacă-i aşa, nici nu mai era nevoie să cereţi să participăm! Îi găsim! Îi pedepsim!
— Cred că nu-i vorba de sabotaj, ci de neglijenţa criminală a unui cercetător ştiinţific care lucrează la fabricarea vaccinului împotriva ciumei, răspunde prudent comisarul.
— Şi neglijenţa criminală se pedepseşte! O să-l pedepsim! îşi întăreşte teza iniţială Persoana Sus-Pusă.
Comisarul încearcă să-l readucă pe făgaşul normal:
— Dacă în patruzeci şi opt de ore nu vor fi izolaţi toţi cei care au avut contact cu bolnavul în ultimele două zile, e posibil să avem o epidemie de ciumă.
— Aveţi listele? Unde sunt?
— Suntem pe cale să le întocmim. Să n-o lungim prea mult, e greu să ne reprezentăm amploarea dezastrului. Ultima epidemie globală de ciumă a ucis o tremie din populaţia europei.
— O treime?, exclamă uimită Persoana Sus-Pusă.
— Da, o treime, întăreşte comisarul.
— Când s-a întâmplat asta? se interesează Persoana Sus-Pusă.
— În secolul al XIV-lea… pe la 1340, precizează comisarul.
— Ţ-ţ-ţ! Câtă populaţie era pe atunci? O nimica toată!
— Într-un oraş modern foarte aglomerat epidemia poate cuprinde toată populaţia la fel ca un incendiu…Înţelegeţi? spune comisarul cu voce moale.
— Bine, zice Persoana Sus-Pusă, ridicându-se brusc. Vă ajutăm. Şi cu listele, şi cu lichidarea.
Comisarul încremeneşte.
— Nu, nu, e vorba numai de carantină, nu de lichidare… Trebuie urgent găsiţi şi izolaţi toţi contacţii. Dacă o facem repede, cresc şansele să oprim epidemia. Personajul se uită de sus la comisar şi zice pe un ton uşor batjocoritor:
— Şi cu asta vă ajutăm. Avem atâtea posibilităţi…
Comisarul se urcă în maşină. Stă lângă şofer. Traversează oraşul cufundat în noapte. Numai clădirile instituţiilor sunt luminate. În locuinţe e întuneric. Felinarele sunt rare. Ninge.
Persoana Sus-Pusă se spală pe mâini la toaletă, se priveşte în oglindă. Ia apă în gură, se clăteşte cu zgomot, scuipă în chiuvetă.
Traficul e blocat pe strada Petrovka şi pe bulevardul Strastnoi, se instalează semne de circulaţie interzisă, posturi de pază. Trec coloane de maşini militare. Raionul Sokolinaia Gora e încercuit.
Şedinţa e condusă de Comisarul Poporului pentru Sănătate. Telefonul se află lângă el. La capătul firului, Sikorski. Printre participanţi: câţiva funcţionari-medici din serviciile sanitare, câţiva academicieni, reprezentaţi ai NKVD, Persoana sus-Pusă.
Infecţionistul-şef prezintă raportul:
— În spital sunt trei zone de carantină – în saloane, pe etaje şi pe întreg spitalul –, asigurată de personalul medical. Dar nu putem asigura două zone exterioare –teritoriul din perimetrul spitalului şi zona aflată dincolo de el.
— Notează, notează, îi face semn subalternului Persoana sus-Pusă.
— Avem trei grupe de contacţi, continuă infecţionistul-şef. Bolnavul Maier a fost în contact cu personae din tren, de la şedinţa comisiei şi de la hotel. Persoanele de la hotel au cel mai mare risc de a se fi infectat, fiindcă au fost în contact cu bolnavul aflat în stadiul cel mai contagios al bolii. Sunt exact oamenii cu care s-a văzut în ultimele ore înainte să fie internat. Adică salariaţii din hotel cu care a intrat în contact direct înainte de spitalizare. Totodată trebuie să subliniez că în următoarele patruzeci şi opt de ore cei infectaţi nu prezintă încă un pericol pentru anturajul lor. Aşa că izolarea totală a tuturor contacţilor ne poate asigura succesul. Pe de altă parte, dacă unul dintre pasagerii din tren s-a infectat, el, la rândul lui, poate fi sursa răspândirii bolii.
Un individ citeşte o foaie de hârtie pe care scrie:
— Unu. Hotel: Kotikov, Ozerova, Sozonova, Ana-durdîeva.
Taie primul nume cu o linie, şi pune o cruciuliţă în dreptul numelui Anadurdîeva. Pune foaia deoparte şi ia alta:
— Doi. Lista membrilor comisiei din Comisariatul Poporului pentru Sănătate.
Individul pune cruciuliţe în faţa numelor.
În loc de Postfață
Convorbire între Ludmila Uliţkaia şi Christina Links
Cum v-a venit ideea unui asemenea scenariu?
O epidemie care pune viaţa în pericol nu este o noutate în istoria omenirii. Nu întâmplător după izbucnirea actualei pandemii, jumătate dintre prietenii mei, fără să se vorbească între ei, s-au apucat să recitească trei cărţi: piesa lui Puşkin Ospăţ în timp de ciumă, povestirile lui Boccaccio din Decameronul şi romanul lui Camus Ciuma. Cărţile sunt depozitarele de nădejde pentru memoria umanităţii. Informaţiile istorice, să le zicem aşa, despre ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea din Italia, care s-a răspândit apoi în Europa şi a ajuns până la urmă şi la slavii din nord, sunt accesibile doar specialiştilor; în schimb, beletristica a fost cea care a dat la iveală profunzimea tragediei şi felul în care a lucrat ea în conştiinţa oamenilor. Şi Ciuma mea vorbeşte despre acelaşi lucru. N-o aşez, desigur, în rând cu marile cărţi de care am amintit, dar pe de altă parte, omenirea însăşi s-a schimbat de când au fost scrise capodoperele pomenite. Astăzi, o simplă laborantă ştie mult mai multe lucruri despre ciumă decât ştiau marii scriitori la vremea lor. Nu mi-am propus decât să urmez această cale extrem de interesantă. Şi a ieşit ce a ieşit.
Scenariul dumneavoastră e bazat pe fapte reale?
Despre această istorie puţin cunoscută în URSS am aflat de la cunoștința mea, Nataşa Rapaport. Tatăl ei, anatomopatolog, a fost direct implicat în povestea asta întâmplată la Moscova în 1939: el a fost acela care a făcut autopsia morţilor de ciumă. Au fost de fapt trei persoane cu totul. un cercetător infectat în timpul experienţelor efectuate în laboratorul care pregătea vaccinul împotriva ciumei a plecat la o conferinţă la moscova. Boala i s-a declanşat chiar în prima seară a sejurului, dar până atunci participase la conferinţă şi avusese contact cu o mulţime de oameni. Ei puteau la rândul lor să se infecteze şi să răspândească ciuma. Găsirea contacţilor a fost lăsată în seama NKVD. Întreaga operaţiune a fost condusă de Beria. La vremea aceea, oamenii erau obişnuiţi – dacă te poţi obişnui cu aşa ceva – să fie sunaţi noaptea la uşă, să le dispară vecinii, cunoscuţii, să aibă parte de procese-fulger conduse de aşa-numita „troica“. În atmosfera aia, „carantina“ pentru care erau reţinuţi li se părea un dar picat din cer – ei aveau în minte numai arestarea, moartea prin împuşcare sau trimiterea în Gulag. Celelalte personaje au fost„scornite“ de mine – ştiam doar de existenţa omului de ştiinţă care, convenţional vorbind, „a spart eprubeta cu virusul“ şi s-a îmbolnăvit de ciumă, despre doctorul care s-a izolat împreună cu primul bolnav şi despre frizerul infectat din întâmplare care a murit de ciumă.
Nu s-a făcut nici un film după scenariul dumneavoastră. De ce?
Şanse de-a face filmul erau foarte mici. aşa cum am mai spus, am scris scenariul ca pe o lucrare-test. Era o cerinţă obligatorie pentru înscrierea la cursul lui Valeri Frid despre arta scenariului şi a regiei. I-am trimis scenariul, după care am avut o discuţie cu el la telefon. Mi-a spus că nu mă primeşte la curs. N-am fost foarte supărată – cu un asemenea scenariu nu mă aşteptam să mă primească. Dar el a adăugat: „Pe dumneata n-am ce să te învăţ, ştii totul şi fără cursul ăsta“. Aşa s-a încheiat relaţia mea cu cinematografia pentru mulţi ani.
Şi-n plus, Valeri Frid n-ar fi propus scenariul nimănui, deşi considera că am făcut o lucrare profesionistă. Fusese închis în lagărele staliniste, iar ideea că NKVD ar face o faptă bună şi folositoare îi provoca numai revoltă. Interesant e că tocmai NKVD a oprit răspândirea epidemiei, folosind tot arsenalul bogat al procedeelor cu care era deprins să aresteze şi să „lichideze“ oamenii. E surprinzător că organele Securităţii au fost mai puternice decât forţele rele ale naturii. Treaba asta dă mult de gândit şi alimentează multe idei…
Scenariul e complicat, necesită destulă muncă, fapt pentru care practic nu l-am propus regizorilor. Singurul care l-a citit a fost o cunoştinţă bună a mea, Vladimir Mirzoev. Nu-mi stă-n fire să alerg cu scenariul în mână după regizori. Odată scris, l-am pus deoparte. Nici acum, când a fost publicat în rusă şi-n alte câteva limbi, n-am primit nici o propunere de ecranizare. deşi e foarte potrivit pentru un serial. Munca scenaristului sau a dramaturgului e complicată: face un produs pe jumătate, pe care îl finalizează regizorul. În treacăt fie spus, ăsta e şi motivul pentru care prefer să scriu proză, şi nu scenarii şi piese.
Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film.
Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Imago / Cortul verde (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă (Humanitas Fiction, 2021). Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în prezent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz.