Una din patru românce a fost agresată fizic sau sexual de un partener. Ce poate face statul pentru a opri acest fenomen

Una din patru românce a fost agresată fizic sau sexual de un partener. Ce poate face statul pentru a opri acest fenomen

În România, una din patru femei a fost agresată fizic sau sexual de un partener sau de un fost partener.

În majoritatea cazurilor de violență domestică, peste 90% dintre agresori sunt bărbați adulți, spune Andreea Bragă, membră a Centrului FILIA.

În același timp, spune Andreea Bragă într-un interviu acordat Deutsche Welle, copiii sunt reprezentați egal în ceea ce privește violența fizică. În ceea ce privește violența sexuală, în cazul minorilor, majoritatea victimelor sunt fete.

Ultimele date ale poliției, cele raportate, ne spun că în medie se înregistrează cel puțin un caz pe săptămână în care o minoră a fost agresată sexual, violată sau a fost victima unei infracțiuni de act sexual cu un minor de către un membru al familiei în ultimul an.

Statisticile actuale ale Națiunilor Unite arată că, la nivel global, una din trei femei este agresată fizic. Cum stabiliți cifrele în România?

Andreea Bragă: Suntem și noi in statisticile globale si europene. În Uniunea Europeană, când vorbim de România, una din patru femei a fost agresată fizic sau sexual de un partener sau de un fost partener.

Acestea sunt datele din 2016 și e ultima statistică reprezentativă. În România, ne lipsește un barometru de gen, specific pe violență împotriva femeilor, ultimul a fost făcut in 2003.

Deocamdată ne raportăm la aceeași statistică din care înțelegem că una din trei femei se va confrunta cu o formă de violență de-a lungul vieții.

Ne ghidăm, însă, după datele Poliției, dar care ne arată doar o parte din fenomen, fiindcă e vorba de cazurile raportate, de cele care ajung la Poliție. Multe dintre cazuri, inclusiv cele grave, nu ajung însă la Poliție. 

Putem spune că este foarte des întâlnită violenţa împotriva femeilor, pentru că fiecare dintre noi cunoaștem pe cineva care a fost victima violenței. Că vorbim de persoana noastră, că am fost martori în copilărie la violență, că trăim într-o relație violentă sau că știm că mama noastră, o prietenă, o colegă, mătușă, o vecină, cineva trece sau a trecut printr-o formă de violență acum sau a trecut de-a lungul vieții.

Este extrem de extinsă această problemă și, din păcate, nu e tratată cu seriozitate de către statul român și de societate în general. Cu siguranță, am avansat mult față de acum 10 ani, dar suntem departe de o lume care să ofere imediat siguranță învingătoarelor violenței. 

Când ziceți că România a avansat, vă referiți la faptul că acum ies mai multe cazuri la iveală sau că aceste cazuri ar fi mai puține?

Aici este dificil de spus concret, pentru că creșterea raportării cazurilor la Poliție ne arată, de fapt, că ies mai multe cazuri la lumină.

Pot spune că în mare parte femeile prind curaj și merg la Poliție. Vorbesc de femei, pentru că în majoritatea cazurilor, 90% din cazuri când vorbim de victime ale violenței familiale, acestea sunt femei.

În majoritatea cazurilor de violență domestică, peste 90% dintre agresori sunt bărbați adulți. Asta nu înseamnă că bărbații nu pot fi victimele violenței. În același timp, copiii sunt reprezentați egal în ceea ce privește violența fizică. În ceea ce privește violența sexuală, în cazul minorilor, majoritatea victimelor sunt fete.

Ultimele date ale Poliției, cele raportate, ne spun că în medie se înregistrează cel puțin un caz pe săptămână în care o minoră a fost agresată sexual, violată sau a fost victima unei infracțiuni de act sexual cu un minor de către un membru al familiei în ultimul an.

Ce poate face statul pentru a opri acest fenomen? Care ar fi exemplul pe care l-ați recomanda Guvernului de urmat din alte țări?

Sunt multe lucruri pe care ar putea să le facă statul.

Pe de-o parte, spuneam că am avansat din punct de vedere al legislației. În sensul în care România a ratificat și armonizat Convenția de la Istanbul. Avem un ordin de protecție, avem un ordin de protecție provizoriu care poate fi emis imediat de Poliție.

Avem obligația autorităților locale de a bugeta servicii adevărate pentru victime și agresor la nivel local, la nivel național, astfel încât să fie accesibil pentru cât mai multe victime.

Din punct de vedere al legislației, stăm bine, însă legislația nu este întotdeauna implementată așa cum ar trebui, nu există sancțiuni pentru autoritățile locale care nu bugetează corespunzător servicii pentru victime.

Sunt autorități care susțin că nu au victime și atunci nu au de ce să asigure un adăpost pentru victimele violențelor. 

Există un mecanism de monitorizare a punerii în aplicare a acestei legislații? 

Nu există. Există eforturile organizațiilor neguvernamentale care monitorizează în măsura în care au resurse, materiale și umane, sau prin interacțiunea directă la nivel local cu serviciile de asistență socială pentru a afla amănunte despre bugete, câte adăposturi există, câte există numai pe hârtie, câte locuri sunt în aceste adăposturi, câte persoane au beneficiat.

În general, acesta este un efort singular al organizațiilor neguvernamentale și nu poate fi susținut continuu astfel încât să existe o comparație anuală sau o monitorizare anuală a acestor servicii. 

Deci statul are niște legi pe care Guvernul cu instituțiile lui descentralizate trebuie să le aplice, dar nimeni din interiorul statului nu le verifică.

Cel puțin avem Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse, care are un rol de monitorizare cu privire la servicii, oferă și un telefon gratuit, unde pot suna victimele să solicite ajutor, dar cred că este nevoie de mai mult.

Mai există un grup de lucru la Parlament, inițiat de deputata Rozália Biró de la UDMR. Este un grup de lucru cu reprezentanți din mai multe partide, interesați de felul în care este implementată Convenția de la Istanbul în România. 

Acest grup de lucru a avut inițiativa de a monitoriza inclusiv felul în care au fost bugetate serviciile la nivel local, pentru că au dreptul de a vedea cum este implementată legislația. Pot exista diferiți aliați în diferite locuri care pot monitoriza, dar nu există o monitorizare anuală și structurată, așa cum ar fi ideal să existe. 

CEDO a condamnat România după ce autoritățile nu au răspuns sesizării unei femei care s-a plâns de violență în familie și de cyberviolence. E recurentă această situație? 

Avem mai multe probleme cu condamnări la CEDO.

Pe de-o parte, cum au răspuns la cazuri de violență pentru femei cu dizabilități și sunt condamnări la CEDO pentru felul în care instanțele din România au încadrat fapte de agresiuni sexuale cu minore.

Avem și un raport al inspecției judiciare lansat anul acesta, care ne arată, de fapt, că există o problemă de practică la nivelul instanțelor din România și la nivelul parchetelor care încadrează infracțiunile sexuale, multe dintre infracțiunile sexuale cu minori, ca acte sexuale consimțite atunci când vorbim de fete de 10 -11 ani, când de fapt sunt violuri.

Sunt considerate acte consimțite cu agresori bărbați de 40-50 de ani, justificând această încadrare prin faptul că minorele ar fi provocat prin felul în care erau îmbrăcate, prin faptul că nu s-au plâns părinților imediat că au fost agresate, prin faptul inclusiv că au spus că îl iubesc pe agresorul adult.

Am observat că sunt o mulțime de cazuri, nu a fost ceva singular, nu au fost doar aceste trei cazuri care au ajuns la CEDO.

Există o explicație a felului în care procurorii sau magistrații în general iau decizii în astfel de cazuri sensibile? 

Magistrații sunt și ei produsul aceleiași societăți patriarhale, care practic vin cu bagajul lor de stereotipuri despre victime și agresori, despre faptul că fetițele sunt sexualizate de la vârste foarte fragede, de la 12- 13 ani, că ele încep să „și-o caute”, adică prin felul în care se comportă.

Sunt niște prejudecăți pe care le avem noi ca societate. În România, 55% dintre români consideră că violul este justificat în anumite circumstanțe, de exemplu, dacă victima a fost îmbrăcată într-un fel, dacă a acceptat să însoțească agresorul acasă, dacă a consumat băuturi alcoolice sau droguri.

Unu din doi români trăieşte cu astfel de prejudecăți, deci probabil și în rândul procurorilor și judecătorilor există aceste prejudecăți.

În afară de aceste aspecte, este și o problemă de interpretare a Codului Penal, în sensul în care nu există o definiție clară a limitei de vârstă pentru consimțământ valid în cazul relațiilor sexuale. Din acest motiv e nevoie să solicite expertiză medico-legală cu privire la stabilirea discernământului minorilor inclusiv sub 14 ani de către experți de medicină legală sau de către psihiatri, depinde de situație.

În acest moment există un proiect de lege înregistrat la Senat, care dorește să stabilească o limită minimă sub care să nu mai putem vorbi despre consimțământ in cazul minorilor. Se pliază pe recomandarea Consiliului Superior al Magistraturii și este vorba de 14 ani.

Noi am solicitat să fie vorba de 16 ani, vârsta sub care nu mai putem vorbi de consimțământ valid atunci când avem de-a face cu o relație sexuală cu un adult. Sunt multe organizații din Societatea Civilă care susțin această limită de vârstă.

Sunt multe alte țări din Uniunea Europeană care au această limită de vârstă și inclusiv catedra de psihologie de la UBB recomandă această limită de vârsta de 16 ani.

Aceasta ar fi doar o clarificare legislativă necesară pentru ca procurorii sau judecătorii să încadreze fapta corect, fiind cumva constrânși de niște reguli ale Codului Penal si Codului de Procedură Penală.

Citește continuarea interviului pe Deutsche Welle