Atâta vreme cât nu ne croim drumul spre inocență suntem doar oameni în viață, dar nu și oameni vii. Copiii sînt cei de la care am putea învăța mirarea și uimirea, poate cele mai înalt-spirituale căi de comunicare.
Înaintea sărbătorilor de Crăciun și de Paște auzim invariabil și an după an același refren, care a devenit o lozincă: „Să fim mai buni“. Cuvintele acestea uzate, patru la număr, le auzim în biserică, la piață, în autobuz, la șuete în fața blocului, în general peste tot unde sînt doi sau mai mulți oameni la un loc.
De ce nu livrăm acest refren, într-un spațiu amorf, de pildă într-o zi de marți a lunii februarie ori a oricărei alte luni din an? Pentru că sărbătorile amintite credem că ne fac mai cucernici, mai aproape unul față de celălalt și față de noi înșine. În fapt, o mare parte dintre noi suntem la fel de singuri, la fel de rupți de comunitate și de societate în general. Subcultura autosuficienței și a superiorității cu bilet de parcurs rezistă timpului și face tot mai mulți prozeliți.
Oamenii mari de regulă nu știu să se roage decât într-un cadru organizat, în biserici, mănăstiri sau în pelerinaje la icoane făcătoare de minuni. Copiii sunt altfel, ei se uită și se roagă din pătuțul lor la Iisus, chiar dacă nu e nici o icoană în cameră. Ei îl văd prin acel miracol al limbajului copilăriei, trăiesc uimirea din toată ființa lor, mereu aceeași și totuși mereu proaspătă.
Copiii sunt cei de la care am putea învăța mirarea și uimirea, poate cele mai înalt-spirituale căi de comunicare unul cu celălalt și noi cu noi înșine. Câtă vreme nu ne croim drumul spre inocență, sîntem doar oameni în viață, dar nu și oameni vii.
Așa înțeleg versetul din Evanghelia după Marcu: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.“ Cred așadar că sunt chemați deopotrivă și oamenii mari, asemeni copiilor, în măsura în care putem să ne apropiem de uimirea lor în fața minunățiilor vieții, pe care nu le vedem din pricină că suntem prea ocupați și determinați de corvezile zilnice.
Regretatul academician Solomon Marcus spunea despre exercițiul inocenței: „Să ne trezim în fiecare dimineață capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziția unui nou început, cu o limpezire a simțurilor și a gândurilor. Într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilariei.“
Un jurnal al nefericirii
Studiile sociologice arată că românii sunt cei mai nefericiți oameni din Uniunea Europeană, în special cei din mediul urban, unde doar trei din zece conaționali s-au declarat „puternic fericiți.“ Aici intervine însă și ambiguitatea interogației, fericirea neputând fi cântărită pentru a o cuantifica în grade de comparație.
La fel ca adevărul: o realitate nu poate fi mai adevărată sau mai puțin adevărată. Da, fericirea poate să fie sau să nu fie, poate avea zile bune sau zile rele, poate să ne aibă sau să ne piardă pentru lungi perioade de timp. Putem fi fericiți în sărăcie și nefericiți atunci cînd ne stau la picioare bogății, ilicite sau cîștigate cinstit.
Un argument în sensul celor spuse îl extrag tot din studiile sociologice, care relevă faptul că doar 3% dintre români sunt „puternic de acord“ cu afirmația că, „în prezent, șansele de a reuși în viață s-au mai egalizat comparativ cu situația din urmă cu 30 de ani“.
Aici ne aflăm, în incapacitatea prea multora dintre noi de a ne rupe de comunism, trăind nostalgici după „șansele de a reuși în viață“ pe care, vezi doamne, dictatura ni le punea la picioare. Oamenii aveau un loc de muncă sigur și prost plătit.
Ca să-și cumpere o amărâtă de Dacie, se înscriau pe liste și așteptau ani de zile pînă să o primească (după cum bine știm, în comunism totul se „primea“, se „dădea“), totul era pe liste, de la apartamente la frigiderele Arctic de la Găești.
Fiecare om al muncii și fiecare pensionar își puteau permite un concediu la mare. Pentru asta strângeau cureaua un an de zile. Ar putea s-o facă și acum, în anii consumerismului? Mulți dintre ei da, însă n-o fac. Cheltuiesc peste poate pe mîncare, pe canapele de la Ikea, pe îmbrăcăminte – nu știu să fie o capitală din Occident, cum este Bucureștiul, unde femeile, dar și bărbații, tinerii, dar și adulții umblă pe străzi în toiul zilei îmbrăcați ca de gală, ca și cum toți ar merge încolonați la nunți, botezuri sau la alte petreceri – în ceea ce privește teatrul sau opera nu se pune problema.
E o lume pestriță, bizară, ieșită din cenușiul obligatoriu al comunismului, pentru a se găti în culorile curcubeului. Eleganța e cu totul altceva decît ceea ce prizează o bună parte a locuitorilor orașelor din România. Ba chiar și locuitori ai ruralului pun umărul la prostul gust cu care se arată pe ulițele satului.
Uitarea vieții trăite pe credit în comunism
Revenind la șansele pe care dictatura le-ar fi oferit conaționalilor pentru a reuși în viață, realizăm cît de repede au fost uitate frigul din apartamente, foamea și cozile de zeci sau chiar sute de persoane la magazinele alimentare unde se „dădea“ mălai, ulei, ouă, lapte. Mai ales lapte.
Cât de repede am uitat diminețile geroase de iarnă, în care cu câteva ore înainte de deschiderea „Alimentarei“ zăreai în întunericul cenușiu zecile de sticle de lapte aliniate disciplinat, ținând locul posesorilor acestora. Cât de repede am uitat frica de satrapii Securității și de belferii comuniști.
Și mai ales am uitat lipsirea de libertate, de acest compus obligatoriu fără de care piatra de temelie a fericirii e doar o biată movilă de pământ. Pentru cei cu mințile acasă, toate acestea rămân și azi amintirile amare ale unor vieți trăite pe credit.
Monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, scria: „În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi [...] Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.“
Mulți deținuți politici au spus și spun, cei care mai sunt, că erau mai liberi în celulele din închisorile comuniste decît în închisoarea de afară. Iar noi auzim mereu, înaintea marilor sărbători creștine, aceeași lozincă ipocrită „Să fim mai buni“. Și cum să purcedem noi la acest demers prin care să ne frăgezim sufletele, să ne punem gândurile la locul lor, să realizăm că faptele rele nu se încheie fără consecințe?
Propovăduim în pustiu, și nu pentru că pustiul nu ar avea și el locul și rostul lui pe lume, ci pentru că apostolatul nostru e unul fățarnic, fără cuvînt, așadar fără viață.
Autor: George Arun