În 29 aprilie, o prietenă din America mi-a scris pe Facebook: „Bună, încerc să ajut o familie de ucraineni care vine de la Odessa spre București și caut informații legate de orice ajutor pentru o ședere temporară la București. Știu că este foarte multă informație online, dar dacă știi pe cineva de încredere acolo, ne-ar fi de folos”.
Am început să întreb în stânga și în dreapta cine m-ar putea ajuta. Știam de grupul Mame ajută Mame și am cerut un contact de acolo. L-am primit. Am sunat-o pe Irina Popescu Mateescu. După ce i-am spus despre ce e vorba, mi-a răspuns pe tonul cel mai firesc: „Da, când ajung pot sta la mine fără nici o problemă. Tot ce trebuie să le transmiți e că nu putem să le punem decât o cameră la dispoziție, sper să încapă toți, și că s-ar putea să fie un pic de deranj dimineața, când trebuie să le dau de mâncare gemenelor înainte să plece la grădiniță. Bucătăria e chiar lângă sufrageria unde vor dormi ei. De asemenea, te rog să le spui și că avem pisici, să nu fie vreunul dintre ei alergici la blană”.
I-am mulțumit și i-am promis că atunci când voi avea mai multe informații despre familia de refugiați, revin la ea cu un telefon. Am închis șocată de ușurința cu care Irina își punea casa la dispoziție și de cât de simplu făcea să pară totul. Mi-am dat seama că pentru ea era deja o rutină. Familia de ucraineni pentru care cerusem ajutor n-a mai ajuns în România, dar am vrut neapărat să o cunosc pe Irina și să aflu cum se vede de la ea ajutorul pe care niște mame românce au hotărât să îl dea altor mame gonite din casele și din țara lor de un război absurd ca toate războaiele.
Când ne-am întâlnit să stăm de vorbă, am aflat că în sufrageria pe care o punea la dispoziția prietenilor prietenilor mei, au locuit de-a lungul ultimelor luni – pe perioade mai lungi sau mai scurte - peste 100 de ucraineni.
Cum să oferi un acasă unor oameni care nu mai au casă
În primele zile după ce Ucraina a fost invadată de armată rusă, foarte mulți români au făcut gesturi de solidaritate absolut impresionante. Și-au pus, ca și Irina, casele la dispoziția refugiaților, s-au dus în granițe și în gări să ajute oamenii care fugeau din calea războiului cu o valiză sau, de multe ori, doar cu o pungă de plastic.
Multe organizații au sărit să ajute, conștiente de faptul că statul român nu are nici resursele și nici flexibilitatea necesară să gestioneze singur o criză umanitară de asemenea proporții. Ceea ce poate nu s-a văzut în presă este că mult din acest efort umanitar – fie că vorbim de voluntari sau de angajați ai unor ONG-uri – s-a sprijinit pe umerii femeilor, multe dintre ele mame.
Iar pentru aceste femei, nu a fost de ajuns ca familiile venite din Ucraina să primească un acoperiș deasupra capului, mâncare și haine și bani de drum. Pentru ele a fost important ca oamenii care ajung în România să fie tratați ca oameni, nu ca refugiați.
Pe pagina de Facebook a grupului Mame Ajută Mame există și un manifesto: „Suntem peste 50 de mame care primesc refugiați mame și copii atât în Centrul nostru cât și în casele familiilor voluntare pentru a ajuta cu tot ce înseamnă sprijin logistic, juridic și emoțional. Ajutăm concret, cu tot ce e nevoie.
Ne-am dorit ca mamele refugiate să nu ajungă într-un centru cu sute de paturi, ci să simtă căldura și susținerea altor mame. Într-un spațiu în care pot vorbi între ele și în care copiii se pot juca împreună. Atunci când acasă nu mai știi ce formă are, ne dorim să le oferim măcar o frântură de acasă”.
Dincolo de casele puse la dispoziție de voluntare, grupul a primit sprijinul celor de la Greenpeace România, organizație care și-a oferit biroul pentru a găzdui acolo mame alături de copiii lor. Grupul a primit și ajutor din partea Asociației Anaid care a asigurat suport rapid pentru urgențe și a asigurat legătura cu autogara Filaret, unul dintre punctele prin care refugiații au ajuns în București.
Moașele în acțiune – femeia și copilul pe primul loc
Irina Popescu Mateescu este vicepreședinta Asociației Moașelor Independente și înainte a condus Asociația pentru Naștere Naturală, organizații care își propun să dea putere femeii, să pună femeia și copilul în centrul îngrijirii.
Până la sfârșitul lunii februarie 2022, Irina a lucrat la Organizația Mondială a Sănătății. Când a izbucnit războiul a avut ideea să facă un ghid despre cum să hrănești copii în momente de criză. La graniță și în gări, li se dădea femeilor cu bebeluși lapte praf, de cele mai multe ori în biberoane nesterilizate, iar Irina știa că este important în astfel de momente ca mamele să continue să alăpteze. Asociația a distribuit un filmuleț făcut de consultanții în lactație din Ucraina cu care era în legătură, în care se arăta că laptele de sân nu trebuie înlocuit cu formulă, pentru că alăptarea salvează vieți.
Pasul următor a fost să facă call center-ul 07ALAPTARE accesibil și refugiatelor pentru ca acestea să aibă acces la informații despre sarcină, naștere și alăptare. Numărul call center-ului a fost distribuit la toate intrările în țară.
„Ne sunau și tații întrebând unde să nască soțiile lor în România. Soțiile aveau deja Planuri de naștere, un instrument folosit în multe țări în care se precizează ce își dorește mama legat de naștere și perioada de imediat după. În plan se menționează, printre altele, poziția în care își dorește să nască femeia, că vrea să alăpteze copilul de la început, să îl țină piele pe piele imediat după naștere și apoi în cameră cu ea. Ne întrebam cum să acomodăm aceste nevoi”, povestește Irina.
Au existat mai multe clinici în România care s-au oferit să ajute mamele refugiate să nască, însă sistemul din Ucraina diferă mult de cel din România. În ciuda faptului că organizația a pus la dispoziție traducători care să asiste la naștere pentru a facilita conversația cu viitoarele mame, multe dintre gravide au fost nevoite să facă cezariană pentru că tura medicului vorbitor de rusă se termina.
„Nu le-au primit cu traducători și asta a fost o problemă. O altă problemă a fost că în România, după naștere, copilul este luat de lângă mamă pentru o perioadă mai mică sau mai mare, iar pentru ele să pleci cu copilul de lângă mamă însemna ca acesta are o problema de sănătate și nu au înțeles ce se întâmpla. În Ucraina, dacă este sănătos, nou născutul este lăsat lângă mamă. Deci ne-am apucat să ținem cursuri prenatale, ca sa le spunem cum se întâmplă lucrurile în România”, spune Irina.
Din perspectiva ei, orice act medical care nu ține cont de dorințele și drepturile femeii se califică ca violență obstetricală și poate contribui la traumele deja resimțite de aceste femei alungate din țara lor.
Un alt pas a fost să strângă sisteme de babywearing și să le pună la dispoziția mamelor cu copii mici care se chinuiau cu cărucioarele. Sisteme de babywearing au fost donate de oameni din România, din Suedia, din Germania și de companiile producătoare care s-au mobilizat.
„Ce țineam era să fie cineva care să le și explice cum să le folosească. Am început în gară în 5 martie și apoi acolo am rămas. M-am dus să stau o oră și am plecat dimineața. Mobilizam acolo moașe, voluntari sau traineri de babywearing. Cred că două luni am stat în gară. Vorbeam cu refugiatele și despre alăptare, despre sarcină. Din a doua seară a început și partea cu cazarea. Exista un tabel de care se ocupa Ina, o voluntară, și eu eram sigură că în orice situație și la orice oră ea va găsi pe cineva care sa le ofere oamenilor cazare”.
Birourile Greenpeace – casă pentru sute de refugiați
Pe 11 martie una din voluntare a văzut un anunț că Greenpeace România o să-și pună sediul la dispoziție pentru refugiați. Irina l-a sunat pe Valentin Sălăgeanu si i-a spus că își asumă gestionarea spațiului, că au echipă frumoasă, că lucrează cu pediatri și moașe.
„Era mansarda care ar fi putut sa acomodeze 8-10 persoane și birourile care erau spații mari dar pline de birouri. Ne-au rugat să fie cineva în permanență acolo din partea asociației noastre. La început ne-a entuziasmat și apoi ne-a copleșit. Până seara, se caza a 28-a persoană și o pisică și un câine. Și de atunci cam așa am ținut-o. Unii au stat de la început până când s-a închis. Fetele mele si acum mă întreabă când mai mergem la Greenpeace. De la grădiniță veneau direct acolo”.
În timp, s-a dovedit că acest spațiu nu era o soluție optimă pentru cei care stăteau în România pentru mai mult timp. Erau paturi supraetajate și oamenilor le lipsea intimitatea. De altfel, după 6 sau 7 săptămâni, Irina și o mică parte a echipei au plecat de la Greenpeace, rămânând însă să gestioneze activitatea de acolo din punct de vedere financiar și juridic.
„Mi-a fost greu sa fac predarea, pentru ca am un control freakness. N-am mai folosit Mame ajuta mame, care nu era o organizație ci doar un nume, și ne-am rupt în două. La mine au rămas ca voluntare Sabina - care scrie proiecte și mă ajută enorm și fără să fie angajată în organizație - și Ina care a continuat să ajute cu cazările. Cu ajutorul ei am căutat și închiriat mai multe apartamente. Avem 7 apartamente unde stau de la 3 la 6 persoane și mai închiriem”.
În paralel, Irina a fost formată ca persoană de referință pentru prevenția exploatării și abuzului sexual pentru colegii ei – angajați sau voluntari, care lucrează cu refugiați.
Asociația Moașelor Independente a adoptat o politică scrisă în acest sens, agreată și cu partenerii. În perioadele de criză umanitară sunt foarte multe cazuri de abuz sexual sau traficare a femeilor și copiilor refugiați și toate organizațiile de suport umanitare trebuie să cunoască și să semneze politica referitoare la astfel de abuzuri.
Apoi, a urmat un parteneriat cu UNICEF, în cadrul căruia sute de femei ucrainene au primit consult ginecologic și pentru urmărirea sarcinii, iar copii au primit consult pediatric și au fost vaccinați.
Criza refugiaților din Ucraina - o pârghie în lupta pentru drepturile femeilor din întreaga lume
Lucrul cu refugiații a obligat-o pe Irina să renunțe la iluzia că poate să controleze totul și să-și activeze gândirea integrată pe care a dezvoltat-o de-a lungul vremii lucrând atât în sectorul ONG, cât și la Ministerul Sănătății și la Organizația Mondială a Sănătății.
Irina spune că pregătirea cea mai bună pentru a interveni în aceasta criză a fost lupta ei cu sistemul medical din România. „Am un istoric vechi de frustrare și revoltă, spune ea în glumă, și la un moment dat m-am gândit să devin constructivă”.
În ultimele luni, Asociației Moașelor Independente a crescut enorm. „Acum avem 9 angajați și încă mai creștem”. Cele mai multe dintre angajate sunt refugiate – ele gestionează call center-ul, ele fac distribuția de donații, ele vizitează apartamente și se ocupa de cei 450 de oameni care primesc ajutor în rețea.
Asociația primește finanțări de la Fundația Comunitară București, UNICEF și Core Response, organizații despre care Irina spune că le dau mai mult decât bani, le dau încredere să facă lucruri mai mari și să gândească mai îndrăzneț, pe termen mai lung.
În prezent lucrează la un proiect pe sănătatea reproductivă, care a pornit de la nevoile femeilor refugiate din Ucraina, însă va avea un mare impact și asupra femeilor din România. Ambiția este să formeze personal medical în 6 din orașele în care există multe refugiate - Iași, Vaslui, Constanța, Brașov, Botoșani și București - care sa le pună pe femei in centrul actului medical.
În urma training-urilor susținute de Asociației Moașelor Independente, cadrele medicale ar trebui nu doar sa aibă o abordare mai empatică, dar și mai pro activă în rezolvarea problemelor femeii pe care au o în îngrijire. „Ne dorim ca dacă întâlnesc o barieră în îngrijire sa găsească soluții ca sa o depășească”, spune Irina.
Concluzia Irinei după 4 luni de la invadarea Ucrainei și declanșarea acestei crize umanitare în care s-a implicat întâi la firul ierbii și mai apoi la un nivel mai strategic este că ucrainenele care au devenit refugiate și criza în sine au devenit o pârghie în lupta pentru drepturile femeilor, atrăgând atenția asupra multor nedreptăți care afectează tot mai multe femei din întreaga lume. Din punctul ei de vedere, acum e momentul pentru a avea întâlniri cu decidenții și a aduce schimbări pentru ca femeile să fie văzute și drepturile lor să fie respectate.