În satele și comunele din România, sărăcia nu este o statistică abstractă, ci o realitate care apasă zilnic pe umerii copiilor. Aproape 42% dintre ei cresc în lipsuri, iar pentru cei ai căror părinți au un nivel scăzut de educație, riscul de sărăcie urcă dramatic, până la 75,8%.
Educația precară și sărăcia se hrănesc reciproc, formând un cerc vicios greu de rupt, într-un stat care nu reușește să intervină eficient pentru a pune capăt inegalităților.
Dacă în alte țări europene politicile sociale reduc sărăcia cu până la 80%, în România efectul întârzie să se facă simțit. Diferențele se văd direct în școală: testele PISA arată un decalaj de patru ani și jumătate de educație între copiii din familii dezavantajate și cei din medii cu resurse. În mod paradoxal, toate acestea se întâmplă în 2025, un an declarat oficial Anul Național al Copilului, marcat însă de măsuri de austeritate care au lovit exact în cei mai vulnerabili.
Dincolo de cifre, sunt povești care spun adevărul crud: copii care împart aceeași pereche de încălțăminte pentru a putea merge pe rând la școală, elevi pentru care masa de prânz primită la școală era singura masă consistentă a zilei. Suspendarea extinderii programului „O masă caldă” nu este o decizie tehnică, ci una cu efecte directe asupra abandonului școlar și asupra viitorului acestor copii, spune George Roman, director advocacy Salvați Copiii România, într-un interviu acordat spotmedia.ro.
Ne apropiem de sfârșitul anului. Privind în urmă, cum a fost anul 2025 în cifre, pentru copiii din zonele defavorizate ale României?
În termeni pur statistici, 2025 a confirmat că situația copiilor vulnerabili rămâne critică. Cifrele nu mint, oricât de dure ar fi ele.
O treime dintre copiii României (33,8%) sunt expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială. Asta înseamnă aproximativ 1,3 milioane de copii care trăiesc în familii aflate în dificultate financiară. În comune și sate, aproape 42% dintre copii sunt afectați de sărăcie, iar în rândul copiilor romi procentul trece de 75%.
Putem vorbi, în acest context, și despre impactul educației părinților asupra bunăstării copiilor. Copiii cu părinți cu educație scăzută au o rată de sărăcie de 75,8%, comparativ cu doar 5,9% pentru cei cu părinți cu studii universitare. Acest decalaj enorm este și cel mai ridicat din Uniunea Europeană.
Un alt indicator critic este legat de transferurile sociale din România, adică formele de ajutor, servicii ori sprijin material, care reduc sărăcia copiilor cu mai puțin de 25% față de alte state în care intervențiile pot avea o eficiență și de 80%. Acest aspect reflectă atât nivelul scăzut al cheltuielilor sociale (12,8% din PIB în România în 2023, față de media europeana de aproape 19%), cât și eficiența redusă a programelor publice existente, multe dintre aceste lipsite de continuitate ori evaluare periodică a impactului lor.
Pentru că există o corelație puternică între sărăcie și educație, trebuie să completez situația descrisă cu date despre efectele lipsei de calitate și echitate în educație.
Peste 400.000 de copii (7-17 ani) sunt în afara sistemului educațional, ceea ce reprezintă 18,7% din populația de vârstă școlară. Iar rata părăsirii timpurii a școlii (tineri fără educație, fără loc de muncă și fără pregătire profesională) este de 16,8% (2024), cea mai mare din UE. În cifre absolute, înseamnă încă aprox. 400.000 de tineri.
Menționez la acest capitol și ceea ce produce sistemul educațional. Rezultatele evaluării internaționale PISA 2022 (realizată în rândul copiilor de 15 ani aflați în sistem) plasează România pe locul 45 din 81 de țări și o consideră ca fiind țara caracterizată prin cea mai profundă inechitate, cu o diferență între copiii din familii dezavantajate și copiii din medii cu resurse ca fiind de 4 ani școlari și 6 luni. În plus, la fel ca în ultimele două decenii de evaluare PISA, 48,6% dintre elevii de 15 ani au competențe scăzute în matematică (vs. 29,5% UE), 41,7% în citire (vs. 26,2% UE) și 44% în științe (vs. 24,2% UE), toți acești copii fiind afectați de analfabetism funcțional.
Pe lângă toate acestea, și fenomenul migrației forței de muncă continuă să afecteze grav copiii. Peste 500.000 de copii au cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate, purtând singuri, adesea în tăcere, povara dorului de părinte și a insecurității emoționale.
Cifre uluitoare care ne amintesc că vorbim despre cel mai vulnerabil segment al societății!
Privind în ansamblu, anul 2025 a fost marcat de contraste. Oficial, este Anul Național al Copilului. Însă, paradoxal, a venit cu politici de austeritate care au afectat direct copiii. Pur și simplu, nu a fost respectat principiul interesului superior al copilului, care este o normă de drept fundamentală. De pildă, investițiile în educație au fost reduse sau amânate. În loc să extindem programe esențiale de sprijin, cum ar fi „O Masă Sănătoasă”, program ce ajută tocmai copiii din familii modeste, dezvoltarea acestuia a fost suspendată. Totodată, inflația crescută și măsurile economice dure din acest an (TVA mai mare, eliminarea unor burse și gratuități) probabil vor împinge și mai multe familii în pragul sărăciei.
Ce înseamnă asta, dincolo de cifre?
Dincolo de aceste statistici seci se află realități cutremurătoare și povești de viață triste. Fiecare număr reprezintă un copil cu un destin ce se zbate în lipsuri ori suferință. Un copil care merge la culcare flămând, doarme în frig ori care nu are rechizite pentru școală sau ghete pentru iarnă.
Salvați Copiii a primit în programele sale copii care împărțeau cu frații și surorile lor aceeași pereche de încălțăminte pentru a putea merge la ore pe rând. Alții ajung să lipsească de la școală nu din nepăsare, ci pentru că trebuie să își ajute părinții la muncile gospodăriei sau pentru că nu au bani de transport până la cea mai apropiată școală.
Sărăcia și excluziunea socială mai înseamnă locuințe aglomerate și insalubre, lipsă de acces la educație timpurie, la educație pentru sănătate și acces redus la servicii sociale sau la asistență medicală.
Referindu-mă doar la un aspect din cele menționate mai sus, suspendarea extinderii programului „O masă caldă” nu este un simplu detaliu tehnic. Are efecte concrete în viața copiilor. Pentru mulți elevi, prânzul oferit la școală era singura masă consistentă a zilei. Fără acest sprijin, unii vin flămânzi la ore sau renunță de tot să mai vină, ceea ce sporește abandonul școlar.
Finlanda a învățat acest lucru, oferind un prânz cald zilnic în școli, încă din anii ’40, reducând imediat abandonul școlar, aflat și astăzi la cifre nesemnificative. Din păcate, la noi lecția aceasta nu a fost învățată nici după aproape 40 de ani de creștere constantă a abandonului școlar și de adâncire a sărăciei.
Apoi, gândiți-vă ce înseamnă jumătate dintre absolvenții de clasa a VIII-a cu probleme de citire, mai degrabă caracteristice copilului de clasa a II-a. Asta înseamnă sute de mii de adolescenți care trec prin școală fără să dobândească abilitățile de bază de care au nevoie în viață. Fără competențe minimale, nu se vor putea dezvolta profesional niciodată și vor perpetua cercul vicios al sărăciei.
Iar ca ultim efect dureros, sunt traumele psihosociale. Sărăcia le aduce cu sine, în tot mai multe contexte de violență și abuz. Statisticile oficiale arată peste 20.000 de cazuri de abuz, neglijare și exploatare a copilului raportate în 2024. Acestea sunt doar vârful aisbergului, un număr cu mult mai mare de situații rămânând neraportate, copiii neprimind ajutorul și protecția de care ar avea disperată nevoie.
În fapt, dincolo de cifre, vorbim de suferință reală și șanse furate, multiplicate de sute de mii de ori.
În unele zone, oamenii sunt prea săraci să își țină zi de zi copiii la școală, iar lipsa educației condamnă copiii la sărăcie. Cum ieșim din acest cerc vicios?
Într-adevăr, aceasta este marea provocare! Din observațiile noastre, sărăcia și abandonul școlar se alimentează reciproc, creând o capcană din care e foarte greu de evadat fără intervenții la nivelul familiei și a comunităților. Acesta este și argumentul pentru care, în câteva dintre analizele Salvați Copiii despre situația din Europa, am propus acum câțiva ani, conceptul de sărăcie educațională. Concret, ca să ieșim din cercul vicios, suntem convinși că e nevoie de o abordare în trei direcții: economic, socio-educațional și medical.
În primul rând vorbim despre sprijinirea directă a familiilor vulnerabile. Un părinte care abia are bani de mâncare va ezita să trimită copilul la școală dacă asta înseamnă costuri suplimentare (transport, rechizite, haine). Există deja programe precum alocația pentru susținerea familiei sau burse sociale, dar ele trebuie extinse și făcute mai accesibile în special în acele zone în care sărăcia a devenit endemică și în care nu există nici oportunități pentru locuri de muncă din lipsă de investiții economice în regiunile respective. Și, evident, dezvoltarea serviciilor sociale, prin angajarea de asistenți sociali profesioniști în toate localitățile, pentru a putea spera că toți acești copii vulnerabili să poată fi identificați la timp.
De trei decenii, spunem că școala trebuie să devină atractivă și incluzivă. Pentru a-i ține pe copii la școală, nu e suficient să îi obligi pe părinți să asigure acest lucru. Trebuie ca școala să le ofere ceva în mod real. Asta înseamnă cadre didactice suficiente, bine pregătite, evaluate periodic și motivate, masă la prânz, afterschool, transport școlar cu adevărat gratuit, prevenirea formelor de violență ori bullying care domină atmosfera multor școli, o acoperire a nevoilor de bază pentru copiii din familiile vulnerabile și, bineînțeles, un curriculum în acord cu cerințele și provocările societății contemporane și bazat pe interacțiune și pe participarea reală a copiilor în dinamica predării.
Dacă un copil știe că la școală îl așteaptă și o masă caldă gratuită, și un profesor care îl poate ajuta la teme după ore și că nu îi va fi frică să spună că nu a înțeles va veni cu mai multă tragere de inimă. De asemenea, școlile trebuie pregătite să fie incluzive, să aibă consilieri școlari la numărul de elevi conform legii, profesori de sprijin, astfel încât copiii care vin din medii defavorizate sau cu dificultăți de învățare să nu rămână în urmă.
Aș mai adăugă aici faptul că cercul sărăciei poate fi rupt mai ușor dacă intervenim devreme. Educația timpurie, adică creșe, grădinițe cu program prelungit, este crucială pentru copiii din familii sărace, care altfel nu ar avea parte de stimulare și îngrijire adecvată în primii ani.
Putem implementa acest lucru la scară națională, dacă înțelegem o dată pentru totdeauna că educația de calitate presupune investiții responsabile, alocări bugetare oneste și punerea cu adevărat a copilului în centrul actului educațional.
Altfel, articolul din noua lege a educației, care definește interesul superior al elevului, va rămâne, ca multe alte articole care fac referire la drepturile copilului din legislația noastră, doar reglementări de fațadă.
Salvați Copiii dezvoltă programe de educație preșcolară și are centre educaționale în comunități defavorizate unde exact asta facem: grădinițe estivale, ajutor la teme și activități de recuperare școlară copiilor din familii sărace, afterschool, programe ”A Doua Șansă” pentru cei care au abandonat școala generală și nu mai pot reveni în învățământul de zi din cauza vârstei, consilierea socio-educațională a părinților, formarea a sute de învățători și profesori și sprijinirea a zeci de școli prin renovarea sau echiparea lor.
Rezultatele sunt încurajatoare. Din rapoartele întocmite de colegii mei reiese că, pentru trei sferturi dintre copiii care se aflau la un nivel care nu le permitea absolvirea anului școlar conform vârstei, performanțele școlare ale copiilor devin bune sau foarte bune, iar abandonul școlar este zero.
© Pedro Armestre/ Save the Children
Se vorbește adesea de necesitatea unor politici sociale integrate, însă în absența unei imagini clare, rămân doar niște cuvinte cu sonoritate. Cum ar trebui să arate aceste politici, concret?
Aveți dreptate, expresia „politici sociale integrate” riscă să devină un clișeu dacă nu o traducem în realitate concretă. Pe înțelesul tuturor, politici sociale integrate înseamnă că problemele unui copil sunt abordate în ansamblu, nu pe bucățele. Copiii nu trăiesc pe compartimente. Educație separat, sănătate separat, familie separat. Viața lor e un tot unitar, așa că și intervenția statului trebuie să fie unitară și coordonată.
Concret, dacă ar fi să ne referim la comunitățile mici, o astfel de politică integrată ar trebui să cuprindă echipe comunitare de sprijin formate din asistent social, asistent medical comunitar, psiholog, consilier școlar și, dacă sunt programe importante derulate de o organizație neguvernamentală, un reprezentant al acesteia.
Acești specialiști, angajați locali, fie la serviciul public de asistență socială, fie în cadrul școlii, ar avea ca responsabilitate primară să acționeze interdisciplinar și să se informeze reciproc, o parte din deciziile lor fiind luate de comun acord.
Dacă, de pildă, se naște un copil într-o familie defavorizată, asistentul medical comunitar îl are în evidență pentru vaccinări și monitorizare, asistentul social se asigură că familia primește alocațiile și ajutoarele cuvenite, iar consilierul școlar urmărește evoluția lui educațională peste ani. În acest fel, în timp, echipele de acest tip vor cunoaște fiecare familie cu copii din sat sau din cartier. Ei vor fi la curent cu situația copiilor și asigură astfel oferirea de servicii și colectarea și stocarea de date relevante privind situația fiecărui copil din România.
Un alt exemplu de politică integrată, ca să ilustrez și alt aspect mai concret care se referă la o situație specială în care se poate afla copilul, este modelul Barnahus pentru copiii victime ale violenței fizice ori sexuale și implicați în procese judiciare. Aici, integrarea se referă la faptul că sub același acoperiș copilul abuzat primește și asistență socială, examinare medicală, consiliere psihologică, și este audiat de autorități, totul într-un mediu prietenos, adaptat vârstei.
De ce? Ca să nu plimbăm copilul abuzat de nenumărate ori pe la poliție, apoi la instanța judecătorească ori Parchet, apoi la un serviciu social, ceea ce l-ar retraumatiza la fiecare rememorare a abuzului în fața unor adulți pe care nu-i cunoaște. E tot o formă de abordare integrată, dar în zona de protecție specială a copilului în urma comiterii unui abuz asupra sa. Acest model este implementat de Salvați Copiii în București și, în curând, vom iniția un proiect care va sprijini crearea a altor 9 centre de tip Barnahus la nivel național.
În concluzie, politicile sociale integrate înseamnă echipe interdisciplinare, acțiune coordonată și, foarte important, o finanțare pe cât posibil unitară. Când vom reuși asta? Probabil când guvernanții vor înțeles să respecte principiul fundamental al interesului superior al copilului prin prioritizarea alocărilor bugetare pentru copii. Deocamdată, copilul e în umbra altor preocupări ale politicienilor din România.
Care este țara pe care o priviți drept model în acest sens? Cum arată viața copiilor de acolo?
Știu că nu putem vorbi de țări care au sisteme perfecte. Dar există țări care au făcut pași uriași în a asigura bunăstarea copiilor. Personal, privesc cu admirație spre țările nordice, care de decenii bune pun copiii în centrul politicilor lor publice.
De pildă, Finlanda, Suedia, Danemarca. Acolo viața copiilor și oportunitățile de dezvoltare arată cu totul altfel. Copiii beneficiază de servicii universale de calitate: educație gratuită, incluzivă, cu profesori foarte bine pregătiți, sănătate gratuită și prevenție medicală serioasă (controale regulate, vaccinări, screening), hrană sănătoasă oferită la școală, ocazii de divertisment adaptate vârstelor și o protecție consecventă în cazurile de abuz. Franța e un exemplu extraordinar din perspectiva calității hranei asigurate copiilor în școală.
Dar există și state din estul Europei care au împrumutat experiențe pozitive și au transformat cu totul raportarea la copii. De exemplu, Estonia, după două decenii de investiții serioase în educație, au propulsat copiii în fruntea clasamentului mondial în educație, depășind chiar Finlanda, țara din care s-au inspirat mereu.
Un alt exemplu este Slovenia, poate surprinzător pentru unii, dar această țară are una dintre cele mai mici rate de sărăcie infantilă din Europa, undeva în jur de 11-12% dintre copii în risc, față de 33% cât avem noi. Asta nu pentru că Slovenia ar fi extrem de bogată, ci pentru că are un sistem de protecție socială robust și politici familiale eficiente. Practic, părinții primesc sprijin consistent când au un copil, iar dacă o familie se confruntă totuși cu dificultăți, statul intervine prompt.
Există ajutoare pentru locuire, pentru încălzire, pentru rechizite, integrate astfel încât copilul să nu simtă lipsurile acasă sau la școală. Iar educația este cu adevărat echitabilă. Indiferent că trăiești într-un sat sau în capitală, standardele școlare sunt comparabile, școlile arată aproape la fel, pentru simplul fapt că statul investește uniform în educație și în servicii.
Cu ce speranțe priviți spre 2026?
Privim spre 2026 cu un amestec de determinare și speranță, dar și cu pragmatism. Speranțele noastre se leagă de continuarea eforturilor începute în Anul Național al Copilului 2025, astfel încât acesta să nu rămână doar un exercițiu de imagine, ci să devină un punct de cotitură real.
În 2025, din păcate, austeritatea a însemnat, cum aminteam mai devreme, șantiere oprite la școli și grădinițe, dotări amânate, programe ca „O Masă Sănătoasă” blocate la un nivel de acoperire prea modest în raport cu nevoile.
Speranța noastră este ca 2026 să fie anul în care transformăm vizibilitatea câștigată în 2025 în decizii concrete. Dacă anul acesta copiii au fost măcar mai mult în centrul atenției publice, la anul trebuie să fie în centrul bugetului și politicilor.
În 2025 am avut un titlu frumos, Anul Național al Copilului, pe seama căruia am câștigat doar legiferarea obligațiilor tuturor instituțiilor publice de a consulta periodic copii în procesele lor decizionale, dar, cum spuneam, copiii au nevoie de măsuri în favoarea lor.
Așa că în 2026 sper să văd alocări bugetare sporite pentru educație, sănătate și protecție socială destinate copiilor. Am ratat în 2025 introducerea conceptului de Buget al Copilului ca buget distinct sau transversal în legea bugetului de stat, dar Salvați Copiii nu o să renunțe la idee.
Hotărâtoare sunt și măsurile concrete pentru a face sistemul de protecție mai funcțional. Un punct critic este lipsa de personal suficient în asistența socială și în servicii specializate. Înghețarea angajărilor în 2025 a lăsat multe DGASPC-uri și servicii publice de asistență socială subdimensionate. Nu de dorim să mai auzim de situații în care un singur asistent social are în grijă sute de cazuri. E imposibil să faci prevenție și monitorizare de calitate așa.
Încă o dată spun că speranța noastră e să vedem această voință politică acționând în viitor cu responsabilitate și respect pentru copii. Adică decidenții, indiferent de partide, să conștientizeze că investiția în copii nu aduce rezultate peste noapte, dar aduce prosperitate, stabilitate pe termen lung pentru întreaga țară.
Care sunt planurile Salvați Copiii pentru anul care vine?
Planurile Salvați Copiii pentru anul care vine pornesc de la o idee foarte simplă: copiii cei mai săraci trebuie să simtă primii că lucrurile se schimbă în bine. Tot ce facem în sănătate, în educație, în protecție are acest fir roșu care spune că nu trebuie să mai acceptăm ca locul în care se naște un copil, venitul familiei sale sau faptul că părinții au plecat la muncă în străinătate să îi decidă copilăria.
De aceea, în domeniul educației, ne dorim să extindem programele de tip Școală după Școală, de educație remedială, grădinițe și școli de vară pentru cel puțin 15.000 de copii din comunități sărace sau cu cerințe educaționale speciale. În acest cadru, vom sigura sprijin material și asistență socială pentru familii.
Pentru că știm din ancheta noastră din 2025 că 58% dintre părinții copiilor din programele noastre nu pot acoperi costurile educației fără ajutor extern. Vom continua dotarea și amenajarea a unui număr mare încă 25 de școli și grădinițe, astfel încât copiii să nu mai învețe în clădiri degradate. În paralel, continuăm formarea profesorilor. Cel puțin 600 de cadre didactice care lucrează cu copiii vulnerabili vor avea instrumente reale de sprijin.
O altă linie majoră de acțiune, și în 2026, rămâne programul destinat copiilor rămași singuri acasă, cu părinții plecați la muncă în străinătate. Vom întări rețeaua de sprijin (servicii de suport psihologic, educațional și social) pentru cel puțin 2.500 de copii și părinți/aparținători în fiecare an, prin echipele locale din județele în care suntem prezenți. Acestea vor cuprinde și campanii de informare de mare amploare (în aeroporturi, la frontiere, online, în diaspora) prin care părinții sunt informați despre obligațiile legale și riscurile plecării fără o delegare clară a îngrijirii copiilor, dar și despre nevoia de comunicare constantă cu aceștia.
Deși accentul principal rămâne pe sărăcie și educație, nu putem separa sărăcia de sănătate. Mortalitatea infantilă în România a scăzut în ultimul deceniu, dar rămâne cea mai ridicată din Uniunea Europeană, cu diferențe dramatice între mediul rural și urban.
Importante rămân pentru noi dotarea și modernizarea a încă 35 de unități medicale cu aparatură vitală (incubatoare, echipamente de monitorizare, ventilatoare etc.), cu impact direct asupra a cel puțin 20.000 de copii anual.
Un alt obiectiv este dezvoltarea serviciilor socio-medicale integrate în comunități rurale sărace pentru 5.000 de gravide, 10.000 de copii și 5.000 de mame, concomitent cu continuarea programului Cutia Bebelușului și dotarea cabinetelor de medicină de familie din zonele defavorizate.
Mult mai multe detalii despre programe noastre pot fi regăsite pe www.salvaticopiii.ro .
Pe scurt, ne vom continua programele acolo unde știm deja că funcționează și că produc impact pozitiv în viața copiilor, le vom extinde acolo unde nevoile sunt multe și vom rămâne, în același timp, o voce critică și loială copiilor în dialogul cu Guvernul și Parlamentul.
Într-un an în care presiunile bugetare și tentația austerității vor fi mari, planul nostru este să nu lăsăm copiii să plătească nota de plată a crizei economice și a deciziilor politice total neinspirate de-a lungul anilor.