Utopia schimbării în bine produsă instantaneu de o comunicare grațioasă
Nicio propoziție nu e completă niciodată, totdeauna există o continuare a ei, care fie accentuează enunțul, fie îl neagă.
Nu e o rușine să te îmbolnăvești este o propoziție corectă, dar încompletă. Corect ar trebui spus că nu este o rușine să te îmbolnăvești dacă ai respectat cât ai putut regulile de prevenție.
Dacă nu ai purtat mască acolo unde ea trebuie purtată și te-ai îmbolnăvit, e cam rușine. Dacă te-ai înghesuit în satul de vacanță de la Mamaia ca nesătulul de concediu, de frică că s-ar putea să revină starea de urgență și nu mai pupi vacanță, e tare rușinos.
Dacă ești bolnav de covid și pleci din spital profitând de prostia legislativă politică cu riscul de a-i îmbolnăvi pe alții, atunci fapta este și rușinoasă, și imorală.
Cine sunt cei care nu cred în Covid-19 și cine profită de pe urma lor?
A nu spune lucrurilor pe nume de dragul unei comunicări soft cu refractarii la comunicare e la fel de greșit cu a arăta cu degetul pe toată lumea și a-i acuza pe toți de-a valma că sunt răspândaci intenționați de covid.
Că lucrurile nu mai sunt ținute sub control nici de politica soft, nici de politica hard este un lucru dovedit.
În lumea ieșită din stare de urgență numărul cazurilor s-a înmulțit, după părerea mea pentru că regula cu purtarea măștii pe la magazine și a spălatului frenetic pe mâini nu sunt suficiente. Pentru simplul motiv că nu le respectă toată lumea. Pentru simplul motiv că nu ai cum să faci să le respecte toată lumea.
Cum faci ca oamenii să respecte regulile acestea simple? Nu se poate cu poliția, cu amenzile, cu amenințarea, cu închiderea a ce s-a deschis, cu luarea înapoi a libertăților care s-au dat, cu emisiune presante la televizor.
Dar nici comunicarea soft nu are nicio șansă, pentru că totdeauna vor fi unii refractari la comunicare sau, pur și simplu, cu mintea-n colțuri din varii motive. Iar aceștia nu vor înțelege necesitatea și nu vor respecta regulile.
Izolarea a fost singura măsură care a încetinit răspândirea virusului, acesta e tristul adevăr.
Dar izolarea a fost aidoma virusului, și-a ucis gazda, a ucis economia și golit buzunarele oamenilor. Izolarea a afectat serios chiar felul de a gândi al multora, de aceea, au ajuns unii să compare izolarea sau spitalizarea cu pușcăria, pentru că experiența e traumatizantă de-a dreptul.
Nu oricine are nervii tari ca să accepte benevol închisul în casă, nu oricine poate rezista apăsării acesteia o bună perioadă de timp.
Decât să înnebunesc stând închis în casă mai bine dau piept cu covidul, fie ce o fi, aceasta este concluzia majoritară care i-a făcut pe oameni să nu mai respecte regulile de evitare a îmbolnăvirii.
Iar ieșitul din starea de urgență a fost înțeles ca o întoarcere la normalitatea anterioară, nu ca o adaptare la noua normalitate.
Acestea fiind zise, concluzia este una deprimantă: nu se va putea opri valul acesta de îmbolnăviri decât atunci când oamenii vor respecta de bunăvoie regulile. Nu cred în calea ușoară, în schimbarea în bine în masă făcută instantaneu de comunicarea soft, cred doar în cea individuală, cred doar în calea lungă și grea.
Nu credem în covid nici dacă îi omorâm pe alții!
Nu cred, de exemplu, că suporterii CFR Cluj s-au transformat în mielușei model a doua zi când au aflat câți fotbaliști infectați sunt în echipa lor, cred că doar unii, puțini, au înțeles de ce nu este permis accesul pe stadioane.
Nu cred că locuitorii unei comune carantinate vor respecta regulile neplăcute și sâcâitoare ale carantinării care sunt în interesul lor, ci vor căuta motive ca să le evite pentru că nu ei sunt cei infectați.
Solidaritatea cu ceilalți e frumoasă, este emoționantă, dar, dacă ea ar funcționa n-ar mai fi copii care se culcă flămânzi seara în țara noastră dragă. Dacă ar exista solidaritate umană cei vindecați de covid s-ar îmbulzi să doneze plasmă pentru cei aflați în stare gravă, ca să existe o șansă să se vindece și ei.
Și, ca să fim cinstiți până la capăt, se va întâmpla și la noi la fel ca în Italia: până lumea nu se va înspăimânta din cauza pandemiei, până oamenii nu își vor vedea viața pusă în joc, nu se vor respecta regulile.
Cum a ajuns România ciuma Europei, la ea acasă
Nu există vreo altă modalitate, îmi pare rău să o spun. Și nici nu se mai poate face mare lucru, se poate doar încetini cumva creșterea numărului de îmbolnăviri. Cu poliția, cu anchete epidemiologice, cu tratament.
Suntem acum într-o perioadă în care negarea realității și a riscului duce la o atitudine hedonistă și iresponsabilă.
Va veni și vremea când frica va cumpăni mai greu ca foamea de vacanță și lumea va deveni mai atentă și mai grijulie. În niciun caz mai responsabilă, pentru că nu cred în schimbarea în bine în masă și instantanee produsă de o comunicare grațioasă, asta e o utopie de două parale.
Autor: Mihai Oprișor, cititor SpotMedia.ro