O piesă de teatru despre un virus perfid care schimbă viața celor care-l întâlnesc se pregătea să iasă la lumină când pandemia a paralizat lumea întreagă.
Ea poartă numele ”Infinit pozitiv” și este rezultatul unei documentări realizate de-a lungul unui an, care aduce în fața publicului poveștile de viață ale șase personaje care trăiesc cu HIV în România. Istoriile lor personale curg în paralel cu istoria post-socialistă a României și cu evoluția fenomenelor asociate HIV la noi în țară.
Am vorbit cu regizorul piesei, Alex Fifea, cel care ne-a povestit mai multe despre orele de muncă, despre stigmatizarea acestor oameni, dar și cum pandemia s-ar putea să ne facă să înțelegem mai bine fenomenul pe care cu măiestrie îl va pune în scenă în cadrul festivalului Caleido 2021, în data de 23 mai, la ora 18.30.
Aș vrea să ne vorbiți puțin despre piesa ”Infinit pozitiv” și despre cercetarea care a stat la baza acestui spectacol
Povestea este una puțin mai lungă, spectacolul „Infinit Pozitiv” a apărut în urma unor colaborări mai vechi pe care le-am avut cu Marian Ursan de la Carusel.
Înainte de „Infinit +” au mai fost Tabu, un spectacol despre munca sexuală și viața unor muncitoare sexuale din România în 2018 (produs de Carusel) și „Voi n-ați văzut nimic!”, un spectacol care investiga uciderea unui parcagiu (Daniel Dumitrache, 26 ani) în sediul secției 10 Poliție în 2015, unde Marian ne-a ajutat enorm cu documentarea și apoi cu distribuția spectacolului.
În timp, lucrând și dezvoltând o relație foarte mișto și foarte pe bune cu Marian, am aflat despre dorința lui de a face un spectacol cu tema HIV.
Așa că da, a durat ceva; la prima ocazie de a bugeta această producție, Carusel a făcut acest lucru, nu e doar o dorință personală, ci o necesitate în cadrul comunității, o nevoie pe care Marian o știa foarte bine, având cu oamenii acestei comunități o relație de încredere, de prietenie, de viață de fapt, construită în timp - vorbim de peste douăzeci de ani deja.
Știam de la Marian de nivelul de stigmă cu care oamenii ăștia trăiesc zilnic, despre poveștile lor unele incredibile din perspectiva cuiva dinafară, despre sensibilitatea generală a acestei zone.
Pe mine, dincolo de prietenia noastră, m-a interesat spectacolul pentru că asta e zona mea, cea a lucrurilor despre care nu se vorbește, cea a unor minorități vulnerabile, vulnerabilizate, tăcute și supuse unor tabuuri, dar cam despre asta e vorba în teatrul meu.
Inițial, amândoi ne-am dorit să dedicăm acest spectacol supraviețuitorilor din prima decadă, cea de la sfârșitul anilor 80 - începutul anilor 90, dar intrând în procesul de documentare am realizat că nu putem rămâne numai la asta, ar fi insuficient să ne raportăm strict la ei.
Documentarea a inclus un palier științific să-i spunem (interviuri cu medici ca domnul Adrian Abagiu de la spitalul Matei Balș, dna Maria Georgescu, directoarea ARAS, dl. Petre Iulian, alți specialiști implicați direct în viața pacienților și a familiilor lor) și unul personal - am intervievat mult mai multe persoane care trăiesc cu virusul, evident nu toate apar în spectacol, dar asta se întîmplă întotdeauna la spectacolele pe care le documentez/ scriu / joc.
Cine sunt cele șapte personaje pe care le prezentați?
E complicat să vorbești despre personaje fără să „telefonezi” povestea sau să cazi în formule generice.
Sunt șapte oameni obișnuiți pe lângă care ai trece pe stradă fără să le acorzi o atenție specială.
Asta e și magia la teatru, că pune un stop-cadru și îți dă ocazia să intri pe firul unor povești și dintr-o dată poveștile devin speciale pentru că TU le dai atenție.
În cazul nostru, ițele poveștilor au un filon comun, se învârt în jurul unui fenomen (HIV, viața cu HIV) despre care iarăși realizezi, chiar atunci că de fapt… nu știai mare lucru, sau ceea ce știai era mai degrabă în zona de fake news.
Unele dintre personaje au profile de supraviețuitori, de super eroi chiar.
Dar cum se construiesc acestea, aflăm în spectacol, din poveștile lor.
Ca să facem lucrurile puțin mai simple, personajelor li se adaugă și autorii/ actorii spectacolului (Alex, Mădă, Paula) cu punctele lor de vedere.
Tema este cumva mai actuală ca niciodată, odată cu valul de pozitivi de COVID-19 în România și în lume. Cum vedeți această suprapunere? Credeți că oamenii sunt mai sensibili și mai deschiși la a înțelege, a interioriza și a învăța ceva din poveștile de viață pe care le expuneți?
A fost tare pentru că eu personal aveam îndoieli legate de spectacol, a fost singurul lucru de care m-am temut, că de data asta e prea de nișă subiectul în care m-am băgat, că n-o să intereseze decât lumea implicată direct. Chiar mi-era frică de asta.
Și dintr-o dată ne-am trezit în mijlocul Pandemiei. Provocată de un virus ciudat, despre care nu se știa nimic.
Asta în timp ce noi săpam, încercam să punem cap la informații și povești legate despre un alt virus care-a schimbat uriaș de multe lucruri.
Așa că da, pentru noi toți implicați a fost un mare mare WOW. Eu personal am avut un mare moment în care am zis hopa, stai așa, cum adică anost? Cum adică prea nișat și cum adică un subiect „datat”?
Da, pentru mine personal a fost un noroc că lucrurile s-au suprapus așa.
Și da, în mod clar cred și sper că îi va face pe oameni puțin mai deschiși și la minte și la suflet și spre subiectul meu din spectacol și în general spre a vedea lucrurile și dintr-o perspectivă diferită, nouă.
Cum a schimbat pandemia viața artiștilor din România?
Greu de zis. Pe independenți i-a lovit cel mai tare. Și nu mă refer doar la actori.
Asta e doar o mică parte și cred eu totuși protejată cât de cât.
Dar sunt atâția oameni tot din zona artelor spectacolului sau din arte vizuale sau muzicieni uriași care nefiind angrenați în nimic oficial acum sunt la limita subzistenței.
Repet și subliniez și vă mulțumesc că îmi dați ocazia să spun asta cât se poate de clar: sectorul independent din cultură se află în marea lui majoritate la marginea subzistenței!
Și asta nu doar din cauza Pandemiei, asta e ce a pus capac sau dacă vreți turnesolul unei situații care trenează de 30 ani, pentru că există o subfinanțare uriașă, cronică, de ani și ani și ani de zile a scenei independente.
De la Cultură se taie primii și ultimii bani la fiecare buget. Suntem neesențiali.
E încurajată doar cultura oficială, un mix de naționalisme clișeistice expirate, entertainmentul așa zis ieftin, de fapt bugetofag și cât mai tulbure financiar și de cât mai jos nivel intelectual.
Motivul? Vocile critice nu pot și nu vor veni niciodată din zona oficială a culturii.
Un mesaj coerent social, abordările critice, adresarea politică, întrebările, chestionarea valorilor, construcția nu pot veni decât din mediul cultural independent.
Cum este să joci un spectacol în aer liber vs a juca într-o sală închisă?
Mie-mi place de mor, mai puțin partea cu vremea pe care n-o poți controla, dar am jucat de mai multe ori în stradă și se simte diferit.
Și de cele mai multe ori ești amplificat, poți să faci mai multe cu vocea, te simți un pic rockstar.
Dar nu e numai asta, eu sunt fericit că am ceva-ul ăla necesar ca să pot să joc afară.
La unele faze chiar trebuie să fii tanc, zid - ninge, plouă, trece tirul, claxonează cineva, sună un telefon, îți răspunde un copil din public, aia e, tre să ții de povestea ta și să-i faci să te-asculte până la capăt.
Cel mai mișto a fost cu un spectacol „Voi n-ați văzut nimic!” pe care l-am jucat într-o parcare de lângă Circa 10, despre care vorbeam în spectacol.
Jucam și Rulea rupea bassul și tobele pentru parcagii, persoane fără adăpost, trecători, se adunaseră mulți oameni și ne păzeau vreo 4 echipaje de poliție. Dar n-au intervenit decât după spectacol. Aveam toate aprobările.
Lucrez și acum la un spectacol gândit pentru spațiul public, chiar îmi place mult să joc afară.
Mai departe, cum este pentru actori să joace în fața unui public online?
Un pic frustrant. Un pic mai mult dacă stau să mă gîndesc. Pentru că n-ai atenția și emoția celorlalți și noi fix cu asta lucrăm.
Dar depășind asta, iarăși, fiind altele reperele - detalii, privirea camerei, unghiuri, chestii tehnice, odată ce te prinzi cum stau lucrurile îți dai seama că poți să faci și chestii extra, de nuanță.
Și mai e și faptul că un spectacol poate să fie văzut de mult mai mulți oameni - noi în general cu spectacolele noastre sociopol accesam oricum publicuri mici, 60-100 persoane, cât să încapă într-o „sală” din teatrul independent.
Cu livestream pot fi sute, dacă rămâne într-o arhivă pot fi și mai mulți. Asta, mă rog, în condiții de online în care e promovat corespunzător, pe o platformă accesibilă și vizibilă.
Și din nou, nu toate spectacolele se pretează online-ului. „Infinit pozitiv”, din fericire, a apărut în mijlocul pandemiei și ne-am adaptat din mers.
Arta și artiștii s-au adaptat, dar cum ați cataloga modul în care România și-a susținut cultura în tot acest timp?
Depinde la care Românie ne raportăm. Că sunt, cred eu mai multe, e una oficială, de Stat să-i zicem, una Corporatistă, a afacerilor giga, a transnaționalelor, o Românie profundă care merge de la 10 km de București unde nu (mai!) există un Cămin Cultural, până în ultimul sat din Moldova sau din Telorman, unde n-a mai văzut nimeni o trupă de teatru din 1984.
După cum și Cultura e una cea oficială, a festivalurilor mari finanțate de stat, a Galelor și premiilor, a discursurilor sforăitoare despre latinitatea neamului românesc, a geniului eminescian, a bugetelor și a sălilor impresionante, o altă Cultură a provinciilor, o Cultură a entertainment-ului și în fine una din tranșeele Independentului, compusă din viețile artiștilor așa cum sunt ele, cu nevoi imediate, ca întreținerea sau chiria sau pantofii copilului sau ce mai mâncăm și mâine.
Probabil că fiecare din Româniile astea au făcut cât au putut fiecare pentru fiecare din Culturile de mai sus.
Au ajutat fiecare în direcția în care a putut sau a vrut sau a fost interesată să ajute... Sau cel puțin așa ne place să credem, nu?
Ce credeți că ar trebui să facă autoritățile pentru a ajuta arta și artiștii să depășească pandemia cu bine?
Să nu mai subfinanțeze ceea ce e deja subfinanțat și să nu mai suprafinanțeze ceea ce e deja suprafinanțat.
Să recunoască importanța sectorului independent prin măsuri concrete.
Să deschidă noi linii și oportunități de finanțare. Să bugeteze achiziția de artă și producția de artă. Să încurajeze financiar spațiile de creație independente. Să testeze.
Cea de-a patra ediție a festivalului multicultural de arte performative Caleido, ce urma să aibă loc online în perioada 27 noiembrie - 1 decembrie, s-a amânat pentru 2021.
La cea de-a patra ediție, care începe pe 21 mai, Caleido și-a propus să prezinte 20 producții independente de teatru, dans și performance. Șapte dintre acestea sunt producții originale Caleido, din care patru vor fi premiere exclusive.
Citește și:
