Pentru prima dată din 2001, autocrațiile depășesc ca număr statele democratice, în vreme ce Putin își eternizează puterea la Moscova, iar China și SUA se măsoară umăr la umăr.
Dar tabloul mare e mult mai complex, deși din România s-ar putea vedea îngustat, prin fereastra celor 30 de ani de grupare cleptocratică din ce în ce mai detașată de realitate (vezi cazul cu ”pensiile speciale”) coagulată de 30 de ani în jurul PSD.
O privire tip zoom-in ne sugerează Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford si director al Oxford Digital Diplomacy Research Group, într-un dialog cu Spotmedia.ro.
Cum arată lumea la capătul acestor luni de criză sanitară, deocamdată? Întrebarea e dacă acestei crize i s-au suprapus altele.
Dean Acheson, șeful diplomației americane în Administrația președintelui Harry Truman și unul dintre arhitecții principali ai sistemului de ordine internațională post-1945 și ai instituțiilor sale de baza (ONU, NATO, Banca Mondiala, FMI), mărturisește ceva foarte interesant în cartea sa memorialistica, Present at the Creation (ce titlu superb de carte!).
Faptul că perioada 1941-1952 a fost nu numai una de transformări profunde, cu destrămări și reașezări de imperii și mari puteri, dar și una foarte cețoasă în care nu numai viitorul, dar și prezentul, spunea Acheson, era foarte învolburat și greu de descifrat.
Deși, în retrospectivă, deciziile luate atunci impresionează prin vizionarismul lor, lucrurile erau mult mai complicate la momentul respectiv și fiecare pas era făcut, și uneori retras, în condiții de mare incertitudine.
Am impresia că cel puțin din 2016 traversăm o perioadă similară, în care o parte din stâlpii de susținere, nu toți, ai „lumii vechi” se clatină, dar fără a provoca prăbușirea ei.
În același timp, direcțiile de urmat pentru a restaura echilibrul și stabilitatea sistemului nu sunt foarte clare.
Cum spunea Acheson, atât viitorul, cât și prezentul sunt extrem de cețoase și acest lucru îngreunează considerabil capacitatea noastră de acțiune.
De exemplu, un raport recent al University of Gothenburg arată că pentru prima dată din 2001 autocrațiile depășesc ca număr statele democratice: 94 de state cu regim autocratic cuprinzând 54% din populația globului.
În Uniunea Europeană, Ungaria este prima țară clasificată ca non-democrată.
În plus, 2,6 miliarde de oameni trăiesc în țări în proces de autocratizare, între care e amintită și România – consecință directă a politicilor cleptrocrate ale guvernelor PSD din perioada 2016-19.
Ce tip de lider iese învins din criză sau, din contra, învingător? Liderul liberal clasic sau cel autoritar, populist?
Un alt stâlp de susținere care se clatină e cel care ține de leadershipul necesar pentru a coagula și susține capacitatea de răspuns la tensiunile, crizele și probleme inerente la nivel global.
Marea Britanie a decis printr-un act mare de auto-amputare națională (Brexit) să devină peste noapte o țară mult mai puțin relevantă la nivel global, iar traiectoria politică pe care o urmează o să accelereze, fără îndoială, aceasta tendință.
De fapt, sunt foarte sceptic că Marea Britanie va mai exista ca țară până la sfârșitul acestei decade, în condițiile în care aspirațiile spre independență în Scoția s-au intensificat în ultimul an.
Sub conducerea absolut ineptă a lui Trump, Statele Unite și-au sabotat propria creație în ultimii ani, cea pe care Dean Acheson și cei din generația lui au reușit să o creioneze și să o implementeze cu așa mare succes în ciuda obstacolelor amintite.
O rază de optimism transpiră oarecum în Europa din direcția Macron-Merkel, dar trebuie să ținem cont de faptul că, deși UE reprezintă o putere economica de prim rang, capacitatea sa de a influența decizii strategice dincolo de propria regiune rămâne limitată (vezi, de exemplu, eforturile eșuate de a menține funcțional acordul nuclear cu Iranul).
Pe partea pozitivă, capacitatea de reziliență a sistemului la șocuri s-a dovedit remarcabila până acum, în ciuda tuturor deficiențelor. Prognozele de refacere economică post-COVID-19 furnizate de OECD și Banca Mondială sunt, de exemplu, destul de încurajatoare, toate sugerând o revenire economică accelerată în 2021 (4-6%).
În plus, populismul bate în retragere în câteva țări - Germania, dar și Italia, Franța, și să speram în România -, iar alegerile prezidențiale din SUA în noiembrie vor permite, cel mai probabil, o revenire la un comportament mult mai decent și competent de colaborare internațională.
Numărul victimelor în conflicte armate este și el în scădere accentuată la nivel global.
Cu alte cuvinte, lucrurile nu sunt așa de deprimante ca acum câțiva ani, dar echilibrul e destul de precar.
Revenind la dilema lui Acheson, cum am putea oare face un pas înainte ținând cont că prezentul rămâne opac, iar viitorul a dezvoltat o afinitate excesivă pentru „lebede negre”?
Corneliu Bjola, în dialogurile noastre precedente, din perioada aceasta a pandemiei, am vorbit despre cum arată narațiunile alternative ale Chinei și Rusiei, în ceea ce privește Uniunea Europeană. Acum, putem spune în vreun fel că acestea două s-au coordonat?
Henry Kissinger avea o metodă interesantă de abordare a negocierilor internaționale și care implică o balansare precaută între două planuri de reflecție: cel macro (zooming-out) și cel micro (zooming-in).
Mult prea des, privirea noastră e aplecată asupra evenimentelor imediate, fapt care conduce inevitabil fie la exagerări, fie la teama de a ”pierde trenul” (Fear of missing out - FOMO).
Chinezii au făcut asta, Putin și-a băgat nasul acolo, polonezii sunt la Casa Albă etc, iar noi nu facem nimic – clasic caz de FOMA.
Sau, pe partea de exagerări: Pe aripile vântului a fost interzis. Nu, nu a fost!. Cei care vor să dărâme statuile vor să șteargă istoria. Nu, nu vor, în aceeași măsură în care istoria nu a fost ștearsă în România pentru că am decis să interzicem statui cu personaje execrabile ca Horthy, Antonescu, Stalin și Ceaușescu!
Evenimentele cotidiene pot fi importante, dar ca să realizezi semnificația lor trebuie să zoom-out - asta e calitatea excepțională a lui Macron - ca să poți observa poza mai completă și să încerci să identifici posibilele influențe ale evenimentelor imediate pentru macro-tendințe.
Un element dominant în poza mare pe domeniu de politică externă nu e Rusia, o țară în declin accentuat, intrată deja în faza de stagnare Brejneviană, controlată de un președinte criminal și inept, ci ceea ce Graham Allison a definit în cartea să din 2017, „Capcana lui Tucidide”: faptul că în 12 din 16 cazuri în care o nouă mare putere s-a ridicat în ultimii 500 ani și a încercat să înlocuiască puterea dominantă s-a încheiat cu război.
Allison e evident precaut și nu spune că războiul între China și SUA e inevitabil.
Dimpotrivă, el insistă că războiul poate fi evitat, dacă ambele state învață cum să demonstreze reținere.
Un alt element important în „poza mare” e capacitatea de adaptare la revoluția digitală, noul motor de dezvoltare economică și mai ales pe zona legată de tehnologia de inteligență artificială.
În Uniunea Europeană, de exemplu, industria AI poate adăuga 2,7 trilioane de euro la PIB-ul colectiv, (20%) până în 2030.
Ar mai fi de adăugat dimensiunea ideologică, care e și ea pe cale de redefinire, întrucât tot ce vorbim despre stânga/dreapta e ancorat în concepte vechi de 250 de ani, forjate în Revoluția franceza și cea industrială, despre libertățile politice, economice și sociale pe care individul le poate smulge de la stat.
Nu spun că aceste idei au devenit impotente, ci doar că zonele noi de contestare politică sunt pe zona de ”drepturi pozitive” despre mediu și aer curat, educație, sisteme de sănătate performante, protecție digitală, identitate de gen etc.
Pentru mulți, macro-tendințele din ”poza mare” sunt prea abstracte și prea îndepărtate de preocupările cotidiene.
Mă tem că nu este cazul.
Ține România pasul cu aceste reașezări, geopolitice și de agendă?
Oficialii europeni deja se exprimă cu îngrijorare despre posibilitatea de închidere a „capcanei lui Tucidide” (ce puțin în varianta de „război rece”) ceea ce indică o încercare de poziționare care va avea efect evident și pentru România.
Revoluția digitală a luat de asemenea amploare, iar pandemia deja accelerează transferul de joburi către zona digitală.
Pe plan ideologic, declinul e deja vizibil în România, unde aspirațiile de viață normală sunt asfixiate brutal sub genunchiul unei grupări cleptocratice din ce în ce mai detașată de realitate (vezi cazul cu ”pensiile speciale”) coagulată de 30 ani în jurul PSD.
E greu, evident, să ai încredere că lucrurile se îndreptă în direcția cea bună când totul în jur e „negru, numai noian de negru...” cum spunea Bacovia, dar Acheson avea dreptate.
Trebuie pus un pas în fața celuilalt, chiar și atunci când drumul pe care mergi e cam alunecos, iar direcția în care te îndrepți rămâne difuză.