Secția specială a fost gândită ca braț armat al politicului împotriva magistraților. Partidele să spună: Cum ne organizăm justiția și ce fel de stat vrem? – Interviu cu Raluca Prună

Secția specială a fost gândită ca braț armat al politicului împotriva magistraților. Partidele să spună: Cum ne organizăm justiția și ce fel de stat vrem? – Interviu cu Raluca Prună

Secția de Investigare a Infracțiunilor din Justiție a fost ”gândită ca braț armat al politicului împotriva magistraților”, ea fiind ”încarnarea juridică a unui regim special pentru anumiți potentați”, afirmă fostul ministru Raluca Prună, care observă reținerea adversarilor PSD de a ”ataca curajos o temă fundamentală pentru statul de drept: Cum ne organizăm justiția și ce fel de stat vrem”.

Într-un interviu acordat pentru Spotmedia.ro, Raluca Prună, vicepreședinte al ICDE și fost ministru al Justiției în guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloș, , mai afirmă că prevederile care reglementează secția specială de investigare a magistraților ar trebui ”să fie abrogate imediat și însoțite de măsuri tranzitorii până la data la care sunt adoptate legile justiției în ansamblul lor”.

Alte idei și argumente dezvoltate în interviul acordat pentru Spotmedia.ro:

  • Sentimentul de dreptate este unul fundamental într-o societate.
  • Numai un Parlament la început de mandat poate reface răul produs în așezarea sistemului judiciar in România.
  • Guvernul are obligația de a pregăti terenul prin prezentarea unor proiecte de lege, cu asigurarea unei autentice consultări publice.
  • Refacerea acestor legi trebuie să fie însoțită de studii de impact, inclusiv de impact bugetar.
  • Ca în orice proces de demolare, durează o zi să dărâmi și ani să construiești, mai ales când nu ai proiect.
  • Excesul de sesizări pe conflicte instituționale de natură constituțională a făcut in ultimii ani din CCR adevăratul executiv si legislativ din România.
  • DNA nu condamnă pe nimeni, DNA merge în fața unui judecător care condamnă sau nu pe baza unor probe.
  • Depinde în primul rând de societate, de alegători, să mențină presiunea pentru o justiție independentă în România.
  • Este datoria tuturor partidelor să spună clar în următoarea campanie care este viziunea lor despre sistemul de justiție.
  • A spera că, tăcând, lucrurile se rezolvă de la sine nu este un program politic care merită votul celor care au stat în stradă.  
  • Nicio lege, oricât de impecabil gândită, nu va putea vreodată compensa lipsa fibrei morale din societatea românească. O fibră morală care se degradează, aproape de la un an la altul.
Cum poate fi îndreptat răul făcut în ultimii ani în legislația care se referă direct la Justitie? Trebuie să așteptăm alegerile din toamnă, ca să avem un nou Parlament, sau se poate corecta legislația înainte, prin ordonanțe de urgență (OUG)?  

Corectarea prin OUG va fi lovită cel mai probabil de neconstituționalitate, căci în materia organizării justiției nu se poate legifera prin ordonanțe de urgență. În plus, prin referendumul din mai 2019 – deși consultativ – o majoritate importantă a decis ca organizarea justiției să nu se mai facă prin ordonanțe de urgență. A invoca acum că vorbim de o reparare a răului făcut nu este un argument valid, de vreme ce referendumul nu a distins între legiferarea în rău sau în bine a justiției prin ordonanțe de urgență.

În fine, politic vorbind, un guvern cu o susținere fragilă în Parlament nu se poate angaja într-un astfel de proces de legiferare prin ordonanțe de urgență, care ar fi lovit de lipsă de legitimitate, pe lângă problema de constituționalitate. Însă guvernul are obligația de a pregăti terenul prin prezentarea unor proiecte de lege, cu asigurarea unei autentice consultări publice, care să fie prezentate Parlamentului.

Prin urmare, rămâne Parlamentului sarcina de a repara cadrul legislativ în domeniul organizării justiției. Acest Parlament nu este capabil și nici nu vrea, de vreme ce el a stricat totul, cu un entuziasm care nu poate fi calificat. Numai un Parlament la început de mandat poate reface răul produs în așezarea sistemului judiciar in România.

Este un loc comun faptul că legile justiției astfel cum au fost modificate de Comisia Iordache sunt peticite în cel mai bun caz și nu au avut drept scop decât răsturnarea unui echilibru și răscolirea sistemului judiciar exclusiv în scopul transmiterii unui mesaj politic către magistratură și a salvării politice a unor infractori de partid. Rezultatul la care Comisia Iordache a ajuns este un compromis lamentabil în care opoziția parlamentară a reușit – in extremis – să evite câte un rău încă și mai mare decât ceea ce vedem.

Foto: Alexandru Dobre / Mediafax/ Hepta.ro

Prin urmare, aceste legi trebuie revăzute în mod foarte atent, pentru evitarea unor neconcordanțe și pentru a obține un rezultat care să fie durabil. Nu sunt multe țările care modifică atât de des legile de organizare a sistemului judiciar, iar stabilitatea este și în acest domeniu extrem de importantă. Refacerea acestor legi trebuie să fie însoțită de studii de impact, inclusiv de impact bugetar. Asta nu exclude ca anumite prevederi, de exemplu cele care reglementează Secția de Investigare a Infracțiunilor din Justiție, să fie abrogate imediat și însoțite de măsuri tranzitorii până la data la care sunt adoptate legile justiției în ansamblul lor.

Spuneți că noul Parlament trebuie să repare răul făcut în ultimii ani, dar ce se întâmplă dacă alegerile din toamnă vor fi câștigate tot de PSD împreună cu sateliții lui?

Evident că există un risc deloc neglijabil de a avea un Parlament într-o configurație care să nu permită ușor această sarcină mare de a repune una din puterile statului pe fundamente solide. Nu există soluție pentru acest lucru, alta decât ca tema justiției să fie o temă de ofertă electorală distinctă în programele partidelor politice.

În paranteză fie spus, mie nu îmi este clar ce vor partidele din actuala opoziție în materia justiției. Mi se pare că există o reținere mare de a ataca curajos o temă fundamentală pentru statul de drept: Cum ne organizăm justiția și ce fel de stat vrem.  

Susțineți ideea că ar trebui desființată Secția Specială de investigare a magistraților? Care ar fi principalele argumente ?

Categoric da. Și nu pentru că așa vrea societatea civilă și opoziția, ci pentru toate motivele indicate de cea mai mare parte a magistraturii din România și confirmate de partenerii strategici ai României, Consiliul Europei prin Grupul de state împotriva Corupției (GRECO) și prin Comisia pentru Democrației prin Lege (Comisia de la Veneția), precum și Comisia Europeană prin rapoartele din cadrul mecanismului de cooperare și verificare.

Trebuie reținut faptul fundamental că Secția a fost gândită ca braț armat al politicului împotriva magistraților. Modul în care a apărut această secție, modul de organizare de tip stat în stat în cadrul Parchetului General, modul în care conducerea Secției s-a remarcat prin hăituirea unui magistrat aflat într-o procedură de numire într-o înaltă funcție europeană, și activitatea însăși a Secției așa cum e descrisă în raportul său de activitate – toate acestea indică nimic altceva decât că Secția a fost gândită ca un instrument de presiune, care nu își are locul într-un stat de drept.

Secția – așa cum este astăzi reglementată – are o putere discreționară de reținere a cauzelor și o competență care este atrasă de orice plângere făcută împotriva unui magistrat, chiar și când magistratul în cauză este accesoriu cauzei. De exemplu, dacă sunt om politic și sunt parte într-o cercetare penală, pot face o plângere împotriva unui procuror care nu îmi convine (cărui om politic îi convine un procuror incomod?!) și Secția devine competentă, dacă așa decide conducerea ei, să rețină cauza.

Trivial vorbind, Secția este un instrument foarte necesar celor ”mai egali decât ceilalți” în democrația noastră încă originală. Acest lucru nu este necesar într-un stat de drept, ci pur și simplu dăunător și discriminatoriu în sensul favorizării unor oameni politici sau a unor dosare care pot avea rezonanță politică (cei care își amintesc guvernarea PSD din anii 2000-2004 înțeleg exact ce vreau să spun). Secția este, în opinia mea, încarnarea juridică a unui regim special pentru anumiți potentați politic sau apropiați politicului prin care magistrații incomozi pot fi reduși la tăcere.

Ca să fie limpede pentru toată lumea: Magistrații puteau fi investigați și înainte de înființarea acestei secții speciale, nu era nevoie de ea.

Magistrații pot fi investigați în România la fel ca în alte state, nu de Secții Speciale unice (nu mai există secții similare pentru nicio profesie), ci de structuri de parchete care sunt deja așezate în România după calitatea persoanei. Ca și în cazul avocaților, notarilor, membrilor guvernului și ai Parlamentului.

Poate că o reformă a sistemului judiciar se uită și la aceste competențe după calitatea persoanei, indiferent de fapta săvârșită, care nu are de a face cu exercitarea profesiei, funcției sau mandatului respectiv.

De exemplu, o hărțuire sexuală făcută de un primar împotriva propriei secretare nu trebuie neapărat investigată într-un grad de jurisdicție înalt.   

Nu comentăm deciziile următoarelor instituții, dar cum apreciați dvs că au evoluat în ultimii ani CCR, CSM și DNA? Ce vi se pare că s-a schimbat în bine și ce s-a schimbat în rău?

Nu comentăm decizii, dar putem comenta alcătuirea unor instituții care are efect asupra legitimității lor morale. Nicio lege, oricât de impecabil gândită, nu va putea vreodată compensa lipsa fibrei morale din societatea românească. O fibră morală care se degradează, aproape de la un an la altul.

CCR are un sistem de numire prin care (in ciuda condiției vechimii de 18 ani și a faptului de a fi un jurist reputat) a avut de-a lungul anilor în rândurile sale și judecători care nu aveau cei 18 ani vechime în profesii juridice (pentru care CV-ul a fost cosmetizat ca să dea vechimea), și juriști care sunt ce vrem noi să fie dar nu sunt reputați. A spune asta nu înseamnă a ataca instituția fundamentală a Curții Constituționale, ci numai a constata un fapt îngrijorător. Care explică unele majorități în luarea deciziilor.

În privința CCR, mai trebuie remarcat că excesul de sesizări pe conflicte instituționale de natură constituțională a făcut in ultimii ani din CCR adevăratul executiv si legislativ din România.

Pentru mine ca jurist este o realitate foarte tristă. S-a mai spus, nu insist: CCR a trecut de mult de granița contenciosului constituțional, la prescrierea modului în care trebuie legiferat. Decizia privind abuzul în serviciu este un exemplu clasic, de școală – CCR spune cum trebuie reglementat abuzul și prescrie că trebuie stabilit un prag ”înalt”, manipulând un document al Consiliului Europei în care mențiunea pragului înalt era deloc în sensul valoric prescris fără rezerve de CCR, ci exact în sensul contrar al toleranței zero în cazul înalților demnitari.

Alte decizii ale CCR invocă în sens eronat (ca să nu spun fals) prevederi din legislațiile altor state, pentru a ieși argumentul. Ca să dau un exemplu, vă invit să verificați trimiterile la legislațiile din alte state din Decizia 51/2016 a CCR – peste jumătate sunt complet inexacte. Numesc asta un fapt grav pentru o Curte Constituțională ale cărei decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac, ci sunt de imediată și obligatorie aplicare.

Despre CSM, mă limitez să spun ca este un corp ales de magistrați, într-o alcătuire care este rezultatul unor alegeri. Ca persoană, am contribuit în 2004 în mod direct la crearea CSM și am militat pentru un Consiliu puternic în care și societatea civilă să fie reprezentată. Regret profund acest lucru când mă uit la reprezentanții societății civile, care în actuala dinamică a CSM au votul decisiv fără a reprezenta pe cineva din societatea civilă – sunt numiți politic de Senat, dintre oamenii de casă ai regimului. Mai remarc că azi vocile restaurației în CSM sunt ale unor magistrați care profesau între anii 2000-2004 când s-a dus prima bătălie grea a reformării justiției în România. Azi acești magistrați sunt foarte vocali, dar în acei ani grei nimeni nu a auzit nimic de la ei: nicio chemare la independența sistemului judiciar, nicio neliniște despre controlul politic al magistraturii.

DNA a fost necesar în condițiile corupției generalizate din România. În 2002 am militat pentru un parchet special anti-corupție și România devenise în 2016 un model de bună practică în această materie. Nu pot fi ignorate vocile din societate care invocă abuzuri la DNA. Dacă nu ar fi vocile unor persoane care fie sunt condamnate, fie au un interes direct, ar trebui ascultate. Important este că DNA nu condamnă pe nimeni, DNA merge în fața unui judecător care condamnă sau nu pe baza unor probe. Dacă nu luăm în calcul dosarele de abuz în serviciu care au căzut urmare a deciziei CCR sau dosarele în care judecata se reia pe motive de completuri nelegal constituite (tot urmare a unei decizii CCR), cred că DNA are un track record bun.

Până una alta văd că marii detractori ai DNA sunt persoane condamnate definitiv – unele care au executat deja pedepse, altele care se sustrag executării și sunt urmărite internațional. Așa că, în linii mari vorbind, DNA a avut un rol de anti-corp instituțional într-un context de corupție generalizată a cărei combatere a fost declarată de interes național de CSAT – forul cu accesul la informații cel mai privilegiat în orice țară.   

Cum poate fi adus sistemul judiciar din România cât mai aproape de normele și valorile europene și internaționale? De cine depinde în primul rând: de politicieni, de magistrați, de societatea civilă, de alegători? De cine?

Sistemul judiciar din România era la standarde europene în ianuarie 2017 – la 10 ani de la aderare și la vreo 15 de când începuse timid procesul de reformare în cadrul procesului de negociere pentru aderare. Set back-ul din 2017 nu va fi ușor de recuperat. Ca în orice proces de demolare, durează o zi să dărâmi și ani să construiești, mai ales când nu ai proiect.

Probabil că nu există profesie în România sau putere de în stat care să fi trecut printr-un proces atât de amplu de reformă și monitorizare constantă începând cu 2002. Este așadar nedrept, în opinia mea, să punem în cârca magistraturii toate neajunsurile din sistemul de justiție.

Procesele durează mult pentru că sunt numeroase, se legiferează prost și apoi așteptăm să ne lumineze magistratul cu privire la interpretarea legii, digitalizarea nu este terminată, condițiile de muncă în multe instanțe și parchete – încă precare. Nu dau alt exemplu decât Inalta Curte de Casație și Justiție, care funcționează într-un spațiu impropriu, cu fișete cu dosare pe holuri și arhive insuficiente. Magistrații au o datorie de rezervă și nu pot face mai mult decât au făcut din 2017 încoace: Asociații de magistrați au publicat, explicat, contestat toate derapajele și au încercat prin mijloacele legii să limiteze răul care li s-a făcut nu lor, ci societății.  

Depinde așadar în primul rând de societate, de alegători să mențină presiunea pentru o justiție independentă în România. Mii de oameni au stat zeci de zile în frig în stradă, în iarna lui 2017, nu pentru altceva decât pentru justiție. Pentru că sentimentul de dreptate este unul fundamental într-o societate. Când vezi că unii mută sala de judecată în Guvern sau Parlament și că de acolo își clamează nevinovăția și creează efecte speciale cu mir, cruci și lacrimi, nu poți aștepta ca publicul larg să aibă încredere că trăiește într-o societate de egali, în care legea conduce.  

Însă societatea nu poate decât să voteze, o dată la patru ani, și să exercite în situații de pericol major (ca la OUG 13/2017) o funcție de presiune asupra unei clase de politicieni care confundă delegarea puterii cu exercitarea fără limită a propriei voințe și promovarea propriului interes imediat ce sunt aleși.

Este și datoria partidelor politice, a tuturor partidelor, să spună clar în următoarea campanie care este viziunea lor despre sistemul de justiție. Până acum știm cu exactitate numai viziunea PSD asupra justiției. Partidele de opoziție datorează societății de la care așteaptă voturi claritate pe o temă care le-a adus indirect procente (nesperate poate) la alegerile europene din mai 2019.

Există o tentație a ascunderii temei justiției printre teme mai populare, dar justiția este fundamentul pe care se clădește o societate condusă de lege și o justiție slăbită va face imposibilă promovarea oricărei viziuni de dezvoltare durabilă a RO.

Ca cetățean, eu mă voi uita atent în programele politice ale partidelor ca să văd ce propun în această materie: care este viziunea pe termen mediu și lung, cum repară răul făcut, cum finanțează și cum prezervă justiției caracterul de putere în stat. Nu voi vota niciun partid care nu scrie foarte clar și curajos despre justiție. A spera că, tăcând, lucrurile se rezolvă de la sine nu este un program politic care merită votul celor care au stat în stradă.   

Foto: Andreea Alexandru / Mediafax/ Hepta.ro