Să bem apă caldă la două ore și să nu fim colonie UE, în criza COVID-19 - cine știe cum să manipuleze cererea și nevoia de miracol - Interviu

Să bem apă caldă la două ore și să nu fim colonie UE, în criza COVID-19 - cine știe cum să manipuleze cererea și nevoia de miracol - Interviu

Statele occidentale nu știu să se descurce cu o criză socială, cum este aceea cauzată de COVID-19. De fapt, virusul e o invenție sau măcar o exagerare: trece cu apă caldă și pune umărul la controlul oamenilor. Oamenii au nevoie de miracol, adică de ordine și siguranță, dar asta înseamnă că regimurile autoritare sunt legitime?

Ca orice criză, și cea cauzată de pandemia de SARS-CoV2 scoate la suprafață probleme latente – uneori în lumină naturală, alteori sub un reflector manipulat geopolitic. Cum mergem pe fir până la Rusia și China și unde sunt limitele pe care o democrație nu le poate depăși, pentru a proteja sănătatea oamenilor?

Sunt teme pe care SpotMedia.ro le-a discutat într-un dialog cu Corina Rebegea, cercetător în cadrul Centrului pentru Analiza Politicii Europane (CEPA), un think tank american care se ocupă, printre altele, și de fenomenul dezinformării.

Citește toate interviurile din rubrica Spot on Europe

Au fost câteva temeri, la debutul pandemiei, în perioada în care stat după stat instaura starea de urgență, că unii lideri politici vor profita pentru a crea sau întări regimuri autoritare de putere. Exemplul dat de Parlamentul European a fost Viktor Orban. Sunt aceste temeri încă pe agendă, azi? Cum arată democrația în starea de urgență și cum iese din asta, avem măcar câteva intuiții?

Cred că temerile vor fi constant pe agendă, nu doar pentru că încă nu am scăpat de starea de urgență, dar și pentru că multe dintre măsurile pe care le-am văzut în unele state europene (Ungaria e un bun exemplu) vin în continuarea unor trenduri de mai lungă durată.

Dar chiar și acolo unde Executivul nu își extinde puterea, există alte metode de a specula starea de urgență, prin manipularea informației si a unei părți a presei, prin faptul ca cei aflați la putere au acces la resurse pe care le pot distribui în teritoriu, prin faptul că se pot folosi de autoritate pentru a călători si a-și face cunoscute proiectele chiar și atunci când sunt restricții de călătorie (Polonia în prelungita campanie electorală e un bun exemplu).

Deci cred că trebuie să continuam sa fim vigilenți și mai ales să surprindem și modurile mai subtile prin care unii actori politici tind să își extindă puterea.

Acestea fiind spuse, cred totuși ca din fericire îngrijorările de la începutul pandemiei au mai scăzut. Am văzut că presa independentă și societatea civilă au reușit nu doar să continue să existe, dar și să răspundă unor nevoi presante în societate, de la servicii medicale sau ofertă de informație de calitate. Eu îmi pun speranța în acești actori.

Peste criza sanitară s-au adăugat alte crize. Este cea socială din State, declanșată de uciderea lui George Floyd, cea economică, pe care statele europene încep să o resimtă și să vorbească despre ea și, iată, o criză imagologică. Sunt tot mai mulți, așa arată datele unei cercetări din România, cei care cred fie că toată povestea pandemiei e o cacealma, fie că măsurile au fost disproporționate. Sunt aceste crize secundare naturale sau create?

Sunt și naturale, si amplificate. Desigur că pandemia a scos la iveală o serie de vulnerabilități pe care multe state le-au ignorat foarte mult timp.

Discriminarea rasială nu e un fenomen nou în SUA, dar pandemia a oferit militanților anti-discriminare o supapă.

De altfel, toate statisticile arată că populația de culoare a fost mult mai afectată de virus decât populația albă.

Criza economică e si ea neîndoielnic o criză obiectivă, pe ambele maluri ale Atlanticului.

Dar criza de imagine e si parțial fabricată sau amplificată. Ceea ce ne tot spuneau canalele de propagandă rusă și chineză în ultimele luni e că democrațiile occidentale sunt incapabile să răspundă în situații de criză. Că UE e lipsită de interes, solidaritate și capacitatea de a oferi ajutor statelor membre.

Că Rusia si China se descurcă foarte bine.

Aici avem de a face cu un efort deliberat de a submina încrederea cetățenilor în instituțiile și organismele care trebuiau să le răspundă îngrijorărilor.

În plus, în cea mai mare parte toate aceste narative s-au dovedit a fi false.

Celelalte crize care vin la pachet cu pandemia sunt și ele amplificate în spațiul informațional. Tensiunile etnice sau rasiale au fost întotdeauna speculate și manipulate de agenții de dezinformare.

La fel și încrederea scăzută a cetățenilor în guvernanți sau instituții. Incertitudinea oferă un teren foarte fertil pentru campaniile de dezinformare.

Cât e credulitate și nevoie de ”miracol” și cât e laborator și manipulare intenționată în aderenţa oamenilor la fake news-uri?

Sunt două lucruri distincte aici: cererea și oferta.

Cererea e cel mai puțin studiată. Eu m-aș uita la două aspecte: cel individual, psihologic sau cognitiv, și cel social – sau societal, dacă vreți. Cred că nevoia de miracol, cum i-ați spus, adică nevoia de a pune ordine în haos, mai ales acum când informațiile se schimbă de la o zi la alta, e un factor important în consumul de dezinformare.

La nivel social, faptul că oamenii sunt dezamăgiți în general de instituții și politicieni lasă loc apetitului pentru conspirații și explicații fanteziste.

Oferta e ceva mai bine studiată. Știm deja care sunt actorii statali ostili care ne otrăvesc mediul informațional si știm si care le sunt tacticile.

De asemenea, știm de click bait și de idioții utili.

Motivațiile sunt diferite, dar tehnicile de dezinformare sunt aproape identice.

Ceea ce pune traficanții de dezinformare în avantaj e că ei înțeleg și manipulează mai bine „cererea” – de exemplu, prin tehnici de manipulare cognitivă (repetarea aceluiași conținut din mai multe surse, bombardarea audienței cu o avalanșă de informații contradictorii, publicarea „in premiera” a conținutului fals, astfel încât orice vine după va fi automat plasat in aceasta schema mentala etc.).

Soluțiile trebuie sa vizeze ambele dimensiuni și cred că până în prezent am fost mai degrabă concentrați pe partea de ofertă și mai puțin pe cea care se referă la cerere sau consumul de dezinformare.

Care au fost cele mai grosolane fake news-uri legate de pandemie? Vedeți vreo diferență narativă între cele vehiculate în România și cele din Statele Unite?

Multe dintre narativele care au circulat și continuă să circule sunt ridicole – cipuri implantate prin vaccin, antene 5G ascunse în măști, virusul nu există, prin vaccinare ni se transmit substanțe chimice (de exemplu, aluminiu si mercur), care vor fi activate prin antenele 5G, cifrele legate de îmbolnăviri și decese sunt falsificate, vaccinul va fi folosit pentru a ne extermina etc.

Cele mai periculoase sunt cele care neagă existența virusului sau îi minimizează efectele, pentru că au un impact direct asupra comportamentului individual.

O serie de narative la fel de periculoase, mai puțin frecvente acum, au fost cele legate de tot felul de leacuri minune sau pur și simplu soluții false prin care să ne imunizăm (de exemplu, să bem apă caldă din două în două ore).

Majoritatea acestor narative sunt similare, dar cred că în România au căpătat o nuanță locala dată de alte narative care pre-existau. De exemplu, există narative care vorbesc despre România-colonie occidentală, despre lipsa de coloană vertebrală a liderilor (spre deosebire de Putin) și aservirea față de puteri străine sau oculte etc. Acestea au fost reactivate în contextul pandemiei.

În România, Guvernul a decis în timpul stării de urgență să suspende, să închidă site-urile care rostogoleau fake news-uri. O măsură potrivită sau un exces?

Aceasta e o dezbatere mai complexă. Cred că în timp de criză unele masuri sunt necesare atâta timp cât ele sunt adoptate cu respectarea Constituției, pot fi oricând supuse unui control extern (adică din afara Executivului) și sunt reversibile sau pot fi supuse unui recurs juridic.

Cred că punerea în pericol a sănătății persoanelor și instigarea la acțiuni care duc la riscuri de sănătate publică sunt îngrijorări legitime care justifică închiderea unor site-uri. De altfel, înțelegerea mea e că unele dintre acestea au si fost redeschise.

Dar cred că mai e o întrebare importantă aici: a existat o investigație care să ne spună și cine se află în spatele acestor site-uri (cine plătește, cine scrie/publică etc.), astfel încât să înțelegem cine sunt cei care ne pun în pericol nu doar sănătatea opiniilor și a dezbaterii publice, ci și pe cea fizică?

Dacă nu facem toată munca de a expune traficanții de dezinformare și motivațiile lor, victimizăm niște site-uri care de fapt nu au nimic de-a face cu presa sau libertatea de exprimare.

Întrebarea e mereu cum demonstrezi că pârghiile sunt trase din Rusia și, iată, China.

Am anticipat puțin această întrebare cu discuția despre surse, finanțare si motivații.

E adevărat că e foarte greu să demonstrezi sursa atacurilor informaționale – ca și în cazul celor cibernetice. Dar nu e imposibil.

Compania de securitate cibernetică FireEye a publicat recent rezultatele unei analize care arată exact cum sursa unor rețele și campanii de dezinformare online este o unitate a serviciilor secrete ruse.

Sunt multe companii care pot face acest tip de investigație de „digital forensics” si îmi place să cred că și instituții din sistemele de securitate națională ar putea să facă cercetări similare.

Dar pentru cei care nu au la îndemână unelte digitale sofisticate există modalități prin care se poate stabili filiația unor narative.

De exemplu, cercetătorii care petrec mult timp studiind canale media oficiale, grupuri de pe platformele sociale etc. pot să distingă tehnici și narative care vin din surse externe chiar dacă nu pot indica sursa primară.

Cum contracarezi un fake news, eficient?

Prevenindu-l. Desigur, e mai ușor de spus decât de făcut.

Depinde și de perspectiva din care privim. Dacă vorbim de nivelul statal sau guvernamental, există o serie de protecții de la eforturi ale serviciilor secrete, la cele de comunicare strategică și la cele de „total defense” (ca în statele baltice) sau de educație pentru media la scara națională.

În contextul crizei actuale, mi-ar fi plăcut să văd mult mai multă coerență în comunicarea publică despre virus, astfel încât publicul să aibă încredere că primește toate informațiile relevante din surse legitime și să poată verifica ceea ce apare pe diverse platforme.

Presa joacă și ea un rol important.

În timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din Franța, când echipa lui Emmanuel Macron a fost ținta unei campanii de dezinformare sponsorizate de Kremlin, organismele de presă legitime au format un fel de pact informal ca să verifice orice informație și să nu publice nimic fără a fi absolut siguri că au de-a face cu informații factuale, din surse credibile.

Ar fi fost util un consens similar și în contextul pandemiei, ca să nu avem situații în care televiziuni sau ziare considerate mainstream să răspândească tot felul de teorii ale conspirației.

Același lucru s-ar putea spune și despre persoane publice, artiști sau influenceri care de multe ori răspândesc informații false – nu doar în România, ci peste tot în lume.

La nivel individual, e ceva mai complicat. Dezmințirea știrilor false nu funcționează decât parțial, a fost deja demonstrat. Programe de educație digitală care să prevină consumul de dezinformare ar fi mai utile.

Sunt sfaturi simple care ar putea de exemplu să fie puse într-un clip scurt de un minut sau două care să ruleze în toată media – pe modelul campaniilor de interes public.

Astfel de sfaturi simple ar putea include: nu trimiteți articole pe care nu le-ați citit, doar în baza titlului incendiar; nu deschideți site-uri necunoscute (asta și pentru că vă puteți trezi cu un virus) și nu credeți mesaje de la persoane pe care nu le puteți verifica sau nu le cunoașteți; nu acceptați cereri de prietenie de la persoane pe care nu le cunoașteți; fiți vigilenți la modul în care se exprimă „prietenii” de pe Facebook – dacă sunt greșeli de limba română sau sunt exprimări foarte stângace, e posibil să aveți de a face cu un cont fals sau „sub acoperire” etc.

Desigur că platformele de Internet au unelte la dispoziție prin care pot ajuta utilizatorii individuali să discearnă sau sa ia decizii mai bune cu privire la ceea ce consumă și distribuie mai departe.

Vezi aici textele semnate de Magda Grădinaru.