Nu poate fi exclusă ipoteza unei intervenții de tip proxy-based, în care materialul – fie el autentic, trucat sau hibrid – este pus în circulație de către un intermediar local, precum Elena Lasconi, din motive personale sau politice, și apoi preluat de ecosisteme de amplificare.
Acest model presupune minimizarea amprentei operaționale a actorului extern, care evită expunerea directă și atribuirile oficiale, dar mizează pe infrastructura digitală existentă și pe complicitatea unor actori locali – oportuniști sau inconștienți, arată profesorul Corneliu Bjola (diplomație digitală/Oxford).
Chiar dacă nu a fost orchestrat de o putere străină, spune acesta, un astfel de material poate deveni, odată lansat în spațiul public, armă de contaminare informațională. Rețelele de dezinformare online - inclusiv cele conectate la interesele Kremlinului - sunt deja calibrate să detecteze și să valorifice astfel de conținuturi cu potențial destabilizator, avertizează acesta.
Iată că și în această campanie apare umbra domnului Coldea. Vehicul e Elena Lasconi, care publică fotografiile despre care spune ca arată o legătură Ponta - Dan - Coldea, în contextul anulării alegerilor. Care e miza aici, de ce acum, pe ultima sută de metri?
Ca să înțelegem bine amploarea momentului: este a doua tentativă majoră de destabilizare politică într-o singură săptămână, după decizia controversată a Curții de Apel Ploiești - o intervenție cu parfum de pretext juridic, dar cu impact clar politic, menită mai degrabă să aprindă spiritele decât să apere litera legii.
În acest climat deja tensionat, cazul fotografiilor lansate de Elena Lasconi, în care apar Nicușor Dan, Florian Coldea și Victor Ponta, cu doar două zile înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale, nu poate fi tratat ca un simplu episod de campanie electorala „fără mănuși”.
Este, mai degrabă, un semnal clar că România a intrat în „liga mare” a confruntărilor informaționale, unde instrumentele clasice ale manipulării - scurgerea anonimă, vizualul provocator, calendarul electoral perfect calibrat - sunt aplicate cu o precizie profesionistă.
Faptul că materialul a fost livrat printr-un e-mail anonim, fără sursă verificabilă, și diseminat într-un moment de maximă vulnerabilitate electorală trimite direct la rețetarul consacrat al războiului informațional. Este același tipar folosit pentru a-l discredita pe Macron în 2017, pe Hillary Clinton în 2016 sau pe Joe Biden în 2020.
Precedente occidentale: rețeta clasică a războiului informațional
Și chiar dacă în acest caz vectorii par a fi autohtoni, limbajul tactic, secvențierea operațională și miza simbolică trădează o filiație stranie cu tehnicile hibride perfecționate de Moscova.
Nu cred ca e vorba doar de o campanie murdară. E vorba de un test de stres aplicat democrației românești - și, poate, de un nou avertisment că suntem parte dintr-un război hibrid crunt, cu surse interne și externe, dar extrem de real.
Un prim exemplu relevant este cazul MacronLeaks, care a avut loc în Franța în 2017, când o cantitate masivă de e-mailuri și documente interne din campania lui Emmanuel Macron a fost publicată online cu doar câteva zile înainte de turul al doilea al alegerilor prezidențiale.
Materialul conținea o combinație toxică de informații reale și falsuri inserate deliberat, într-un format conceput pentru a semăna confuzie și neîncredere. Deși autoritățile franceze au reacționat cu promptitudine, atribuind atacul grupului APT28 – afiliat serviciilor de informații militare ruse (GRU) – logica scurgerii era transparentă: decredibilizarea unui candidat pro-european și injectarea suspiciunii în procesul democratic.
Cazul american din 2016 a mers și mai departe. Atunci, e-mailurile Comitetului Național Democrat și ale lui John Podesta, șeful de campanie al lui Hillary Clinton, au fost sparte și diseminate prin site-uri pregatite din timp, precum DCLeaks sau cooptate - gen WikiLeaks.
Anchetele ulterioare au stabilit cu claritate implicarea GRU, demonstrând că operațiunea a urmărit discreditarea candidatei democrate, sprijinirea indirectă a lui Donald Trump și subminarea încrederii în procesul electoral american.
Trei ani mai târziu, în 2020, campania prezidențială americană a fost din nou marcată de o controversă explozivă, generată de apariția în presă a unui presupus laptop abandonat de Hunter Biden, fiul candidatului democrat.
Deși autenticitatea completă a materialelor rămâne disputată, iar sursa inițială nu a fost atribuită formal unui actor statal, oficialii americani au emis avertismente clare: povestea a fost amplificată masiv de rețele de influență online afiliate Kremlinului, într-un efort vizibil de a semăna suspiciune, de a dezvolta o narațiune de corupție endemică și de a destabiliza încrederea în candidatul partidului democrat.
În toate aceste cazuri, rețeta a fost aceeași: un moment strategic ales cu grijă, un conținut exploziv, confuzie deliberată pe steroizi și o amplificare agresivă prin canale alternative.
Cazul Lasconi – Dan: între sabotaj intern și amplificare externă
În acest context, cazul pozele doamnei Lasconi se plasează, cel puțin parțial, pe aceeași axă operațională cu episoadele de interferență informațională din Franța și Statele Unite. Momentul ales - penultima zi de campanie - este evident bine calibrat, iar modul de transmitere (un e-mail anonim), conținutul vizual ușor manipulabil și lipsa unei surse identificabile compun un scenariu clasic de influențare electorală.
Faptul că fotografiile nu pot fi verificate rapid, că nu există o atribuire clară, iar persoanele vizate - Nicușor Dan și Victor Ponta - le resping vehement și anunță acțiuni legale, indică o tentativă deliberată de a injecta incertitudine într-un moment decisiv pentru alegători.
Evident, este prea devreme să putem confirma o implicare a Rusiei în generarea sau distribuirea materialului. Spre deosebire de cazurile Macron, DNC sau Hunter Biden - în care au fost documentate rețele de amplificare afiliate, direct sau indirect, intereselor Federației Ruse -, cazul Lasconi–Dan rămâne, pentru moment, în zona gri a suspiciunii neconfirmate. Cu toate acestea, ambiguitatea sursei, lipsa verificabilității și încărcătura emoțională a materialului creează terenul perfect pentru o operațiune de influență - fie ea internă, fie valorificată ulterior de ecosisteme externe de dezinformare.
Suntem, așadar, în fața a două posibile scenarii.
Primul scenariu este cel al unui atac politic intern, construit cu precizie după tiparul campaniilor hibride. În această variantă, asistăm la o acțiune autohtonă care împrumută deliberat din arsenalul războiului informațional: temporizarea strategică a lansării conținutului, selecția unor materiale vizuale imposibil de verificat în timp real, ambalarea într-o narațiune cu potențial emoțional puternic.
Este o tehnică eficientă, testată deja în alte contexte, menită nu să demonstreze ceva concret, ci să genereze confuzie, să alimenteze suspiciunea și să slăbească încrederea în candidați și în procesul democratic în ansamblu.
Ceea ce trădează intenția manipulatoare politică este compoziția atent calculată a colajului fotografic: apariția simultană a lui Nicușor Dan și a lui Victor Ponta - doi potențiali finaliști în turul al doilea - nu este deloc întâmplătoare. Miza este limpede: discreditarea ambilor pentru a redirecționa voturile către un al treilea candidat, Crin Antonescu.
Dacă imaginea l-ar fi vizat doar pe unul dintre ei, riscul ar fi fost ca votul protestatar să migreze către celălalt. Așa însă, lovitura devine dublă. Din această perspectivă, Elena Lasconi, fie că acționează conștient sau doar ca pionul altora, devine vehiculul ideal al unei operațiuni de compromitere calibrate pentru contextul românesc.
Proxy-based: cum funcționează intervențiile indirecte
Al doilea scenariu presupune o operațiune de influență indirectă, desfășurată prin intermediari locali, în aparență autonomi, dar posibil conectați - direct sau nu - la o arhitectură mai amplă de influențare informațională. Nu poate fi exclusă ipoteza unei intervenții de tip proxy-based, în care materialul - fie el autentic, trucat sau hibrid - este pus în circulație de către un intermediar local, precum Elena Lasconi, din motive personale sau politice, și apoi preluat de ecosisteme de amplificare.
Acest model presupune minimizarea amprentei operaționale a actorului extern, care evită expunerea directă și atribuirile oficiale, dar mizează pe infrastructura digitală existentă și pe complicitatea unor actori locali - oportuniști sau inconștienți.
Chiar dacă nu a fost orchestrat de o putere străină, un astfel de material poate deveni, odată lansat în spațiul public, armă de contaminare informațională. Rețelele de dezinformare online - inclusiv cele conectate la interesele Kremlinului - sunt deja calibrate să detecteze și să valorifice astfel de conținuturi cu potențial destabilizator, fie prin redistribuire agresivă, fie prin integrarea lor în narațiuni preexistente.
Rezultatul este același: deviarea atenției de la temele substanțiale, inflamarea discursului public și infectarea alegerilor cu neîncredere, cinism și haos strategic.
Indiferent cine a conceput materialul și cât de conștienți au fost cei care l-au pus în circulație, rezultatul este potential devastator: candidații sunt decredibilizați, opinia publică este manipulată, iar încrederea în procesul democratic este grav fisurată. Asta nu mai e simplă competiție electorală - e sabotaj informațional în toată regula.
Rusia, elefantul din cameră al campaniei electorale
Elefantul din cameră, și anume Rusia, nu a fost o temă a candidaților la prezidențiale. S-a retras Rusia, nu mai joacă la București sau e o strategie de eschivare, din care scoate profit?
Din păcate, nu putem evita întoarcerea la această temă - dintr-un motiv simplu, dar esențial: clasa politică românească refuză, din delăsare sau complicitate, să accepte o realitate incomodă, anume că Federația Rusă are un interes strategic, constant și profund destabilizator față de România.
De ani buni, Moscova lucrează meticulos la erodarea coeziunii interne, decredibilizarea instituțiilor democratice și intoxicarea spațiului public cu propagandă anti-europeană și un cinism cultivat cu grijă față de fragilitățile sistemului politic românesc.
În acest cadru, modul iresponsabil în care a fost generată și exploatată politic ultima criză - cu Elena Lasconi folosită ca detonator mediatic - nu face decât să confirme, într-un mod brutal, validitatea acestui diagnostic. Ceea ce unii tratează ca simplu „incident electoral” este, de fapt, o vulnerabilitate majoră expusă public, pe care o influență externă ostilă ar putea-o valorifica fără efort.
În această campanie, două teme s-au impus in discursul electoral: Rusia și mitul luptei cu „sistemul”.
Rusia - uneori insinuantă, alteori agresivă - a fost prezentă constant, fie când oficialii de la Moscova invocau România ca exemplu negativ în registrul lor retoric, fie când drone rusești cădeau, sfidător, la granița țării în ultima săptămână, ca să ne „reamintească” unde ne aflăm. În paralel, obsesia cu „sistemul” - devenită strategie electorală și simbol identitar pentru tabăra georgistă - a hrănit o cultură politică ruptă de realitate, dar eficientă propagandistic. Combinația dintre frică externă și radicalism intern este exact terenul în care se insinuează cel mai ușor un actor interesat să submineze România din interior.
Inițial, Rusia părea să se contureze ca temă centrală a campaniei, invocată în contextul rolului său nefast - motivul anulării alegerilor din noiembrie. Să nu uităm: în noiembrie, glonțul ne-a trecut pe la ureche.
Nu îmi iese din minte rânjetul lui Putin imediat după turul I, la o conferință de presă în care a fost întrebat, cu o deferență penibilă de un jurnalist de casă, despre alegerile din România. La scurt timp după, ideologul fascist Aleksandr Dughin - cel invitat de Călin Georgescu la București, în iunie 2014, și cu care acesta s-a mai întâlnit ulterior de cel puțin două ori pentru a discuta „teme culturale” - anunța, fără ocolișuri, că România „va fi parte a Rusiei”.
Mesajul a fost șters de Dughin - dar ecoul lui persistă, ca un semnal rece, calculat, de criminal în serie: anunți ce urmează, apoi aștepți liniștit ca victima să nu reacționeze.
Tăceri vinovate: de ce evită candidații tema rusă
Totuși, tema amenințării rusești a fost lăsată deliberat să se estompeze în această campanie. De ce? Pentru că nici tabăra pro-europeană, nici cea naționalist-extremistă nu aveau vreun interes real să o mențină în prim-plan.
Pentru candidații pro-europeni, Rusia nu oferă un teren de diferențiere: toți sunt, cel puțin declarativ, de acord că reprezintă o amenințare strategică. În plus, evocarea unei eventuale „coaliții de voință” pentru sprijinirea Ucrainei i-ar fi obligat să adopte poziții explicite - un teren politic minat, cu risc real de a se întoarce împotriva lor. Prea riscant, prea nepopular.
Urmarea? O strategie de tăcere calculată, confortabilă electoral, dar fundamental greșită. Pentru că menține iluzia periculoasă că totul e sub control, că Rusia s-ar fi resemnat, că românii își pot vedea liniștiți de mici, city breaks și litoralul de 1 Mai.
În realitate însă, ofensiva hibridă a Rusiei nu încetinește o clipă. Dimpotrivă, se intensifică.
La celălalt pol, extrema naționalistă a practicat o tăcere și mai apăsătoare - dar nu din decență, ci din frică. Tema Rusiei e, pentru unii dintre ei, prea alunecoasă: fie dintr-o simpatie tacită pentru Moscova, fie din convingerea că viitorul României stă într-o ordine alternativă celei europene. Dar știu bine că în imaginarul colectiv românesc, Rusia rămâne, istoric, un simbol al pericolului.
O asociere explicită ar fi fost sinucidere politică. Așa că au făcut ceea ce știu mai bine: s-au refugiat într-o narativă conspiraționistă, toxică și eficientă - „salvarea democrației” de sub tirania unei clici oculte, corupte și mlăștinoase.
Un pretext menit să mascheze profilul real al candidatului pe care îl susțin: un personaj cu profil neo-legionar, profund anti-democratic, obscurantist, tovarăș de „reflecții geopolitice” cu Aleksandr Dughin - ideologul expansionismului rus - care visează o Românie desprinsă de Occident și reintegrată, simbolic și geopolitic, în sfera de influență a Moscovei. Același care, fără urmă de reținere, a declarat că „șansa României” va veni prin „înțelepciunea rusă” - o formulare care spune, în fond, totul despre agenda pe care o servește.
Rezultatul? O campanie în care adevărata linie de falie geopolitică - între proiectul european și revanșismul rusesc - a fost acoperită cu zgomot de fond, fumigene mediatice, și calcule de oportunitate electorală. Iar în această atmosferă de „tiktok-izare” politică, Rusia continuă să joace - nu zgomotos, ci exact cum îi place: în umbră, pe dedesubt, dar din ce în ce mai aproape de miezul „sistemului”.
Scenariul cel mai prost nu mai este o ipoteză de manual. Este un proces aflat deja în desfășurare
Care este scenariul cel mai prost pentru România și cum se poate rezista unui astfel de scenariu, în termeni de securitate națională, atât în registrul geopolitic, cât și în cel intern, social?
Cel mai periculos scenariu pentru România nu va fi un colaps spectaculos, ci o degradare lentă și insidioasă, atât a ordinii externe, cât și a coeziunii interne. Nu vorbim despre o criză singulară, ci despre acumularea progresivă a unor viduri strategice interconectate, care se alimentează reciproc și subminează temelia securității naționale.
- Financial Times: Alegerile din România, printre cele mai imprevizibile și controversate din epoca postcomunistă
România nu va fi abandonată formal de partenerii săi, dar s-ar putea trezi captivă într-o geometrie de viduri strategice: garanțiile devin ambigue, alianțele opționale, iar spațiul strategic din jur se fragilizează accelerat.
Patru astfel de viduri - de autoritate, de leadership, din zona tampon și de natură instituțională - definesc, în opinia mea, arhitectura riscului sistemic ce se profilează.
Vidul de autoritate se produce atunci când hegemonul tradițional, în acest caz Statele Unite, își pierde capacitatea de a inspira încredere și de a garanta ordinea de securitate, chiar și menținând o prezență militară semnificativă.
Vidul de leadership apare în momentul în care niciun actor european - sau configurație de actori - nu își asumă responsabilitatea de a organiza spațiul strategic regional, ceea ce duce la fragmentare, haos decizional și oportunism geopolitic.
În paralel, România este înconjurată de zone tampon - Ucraina, Moldova, Georgia - rămase într-un vid de protecție, transformate în terenuri de manevră și presiune.
Vidul instituțional, poate cel mai pervers, definește acele situații în care structurile multilaterale - NATO, UE sau alte formate de cooperare - continuă să existe formal, dar nu mai funcționează cu coerență, viteză de reacție sau forță de descurajare reală în fața agresiunii hibride și a instabilității prelungite.
Într-un astfel de context, România ar intra într-o stare de vulnerabilitate sistemică. Extern, s-ar confrunta cu presiuni hibride constante: atacuri cibernetice, campanii de dezinformare, șantaj energetic, infiltrare politică și subminarea spațiului informațional.
Capacitatea de descurajare s-ar fisura, reacția colectivă ar deveni întârziată sau indecisă, iar garanțiile internaționale s-ar transforma în simple promisiuni fără conținut operațional. Nu am ajuns încă în acest punct, dar traiectoria este clară - și, dacă nu este contracarată rapid, se poate accelera ireversibil.
Și totuși, ce vine din afară poate fi gestionat; ceea ce se rupe din interior este mult mai greu de reparat. Într-un climat intern marcat de corupție, declin economic și slăbirea autorității statului, societatea românească riscă o fragmentare profundă.
Încrederea în instituții se prăbușește, democrația devine pur decorativă, iar discursurile iliberale și izolaționiste câștigă teren.
Mitul salvării prin „ordine și mână de fier”, nostalgia autoritară și naționalism fără ancore în realitate creează premisele auto-demantelării consensului democratic. Într-un astfel de peisaj, Rusia nu are nevoie să invadeze. Trebuie doar să observe cum România se slăbește singură, din interior - exact ceea ce deja se întâmplă acum.
Pentru a rezista acestui scenariu, România trebuie să abandoneze logica reactivă și să treacă la ofensiva strategică. Securitatea națională nu poate fi subcontractată. Trebuie să devină un actor strategic cu inițiativă, capabil să modeleze spațiul din jurul său. Această strategie trebuie extinsă în cateva direcții majore.
România trebuie să sprijine, fără ambiguități, consolidarea unei arhitecturi europene de apărare autonome, interoperabile cu NATO, dar construite pe o logică strategică proprie, care întărește flancul estic de la nord la sud. Trebuie să valorifice oportunitățile oferite de programul ReArm pentru a moderniza industria națională de apărare.
Totodată, România trebuie să contribuie activ la dezvoltarea capacităților europene de descurajare nucleară, în special printr-o colaborare aprofundată cu Franța. În același timp, este esențială întărirea parteneriatelor bilaterale cu Franța, Germania, Marea Britanie, Turcia și Polonia, în vederea construirii unui sistem complementar de garanții de securitate pe flancul sudic.
În paralel, foarte important, România trebuie să își dezvolte capacitatea de reacție la amenințări hibride. Este imperativă înființarea unei forțe operaționale dedicate combaterii acestor forme de agresiune - o structură interinstituțională, capabilă să răspundă rapid și coordonat la atacuri cibernetice, manipulări informaționale, ingerințe electorale sau presiuni economice neconvenționale. Acest mecanism nu mai este un lux - este vital.
Scenariul cel mai prost nu mai este o ipoteză de manual. Este un proces aflat deja în desfășurare. Încă reversibil, dar tot mai greu de controlat. Iar aici se află miza reală a alegerilor de duminică: nu o simplă confruntare între candidați, ci o fereastră îngustă de intervenție într-un curs care, odată cimentat, va deveni extrem de dificil de inversat.
România are de ales între două traiectorii: fie rămâne o piesă marginală pe tabla de joc a unei Rusii agresive și revanșarde, fie înțelege că supraviețuirea sa într-o Europă în reconfigurare depinde de voința de a deveni un pol de stabilitate și inițiativă, nu o zonă-tampon.
Nu cred că mai e timp deloc pentru ezitări sau pentru fumigene mediatice, precum cele lansate ieri de Elena Lasconi - ori de cei care s-au folosit de ea, din umbră. Cine nu are un proiect strategic, va fi prins în proiectele altora. România trebuie să joace. Acum.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech