Imaginați-vă că fiecare dintre cei conștienți de miza istorică a momentului ia la rând membrii micului trib din care face parte. S-ar putea așadar să-i datorăm lui Iohannis – care și-a bătut joc de noi ani buni expunându-ne alianței PSD-PNL – sila ultimă de un sistem corupt până în viscere.
Vina nu trebuie căutată „jos”, la electorat, ci „sus”, la clasa politică aflată la putere, spune filosoful Gabriel Liiceanu, în interviul acordat spotmedia.ro.
Stăm cel mai rău dintr-un motiv foarte simplu. Nici Austria, nici Germania, nici Franța, pe care Oliver Jens Schmitt, cel mai lucid istoric și analist al momentului, le citează într-un interviu cu dumneavoastră ca țări europene expuse extremismului de dreapta, nu se joacă cu o miză istorică atât de mare ca a noastră.
Domnule Gabriel Liiceanu, ce și cine ne-a adus în această situație în care avem un candidat fățiș cu mesaje neolegionare câștigând primul tur al prezidențialelor? E de vină doar electoratul pentru că a ales prost?
Vina nu trebuie căutată „jos”, la electorat, ci „sus”, la clasa politică aflată la putere, în speță la partidele care și-au dat mâna ștergând polaritatea politică stânga-dreapta, deci dinamica democrației care permite jocul Putere-Opoziție.
Tehnica estompării diferențelor ideologice de pe harta politică, soldată cu suspendarea separației puterilor și concentrarea puterii în mâna unui bloc politic, a fost pusă în practică de Dan Voiculescu în 2011 când, pe 5 februarie, la Palatul Parlamentului, a fost semnat protocolul de funcționare a „monstruoasei coaliții” cu numele de USL, „Uniunea Social Liberală”, o corcitură politică alcătuită din PSD, PNL și Partidul Conservator (PC) al lui Voiculescu. Succesiunea la putere stânga-dreapta a dispărut odată cu venirea la putere a USL și a Cabinetelor Ponta I și II.
Destrămată în 2014, alianța stânga-dreapta s-a reconsolidat din clipa în care „premierul Grivco”, cum l-a numit Traian Băsescu pe Klaus Ionannis, a devenit președinte. Băsescu l-a caracterizat ca „om foarte ascuns”, „neclar”, folosit constant de Voiculescu ca „instrument politic” și păcălind electoratul cu „o imagine de bun gospodar”. Iar pe noi, pe intelectuali, păcălindu-ne cu cacealmaua „România educată”.
Dar iată și cum arată „viclenia istoriei”: având cel mai mincinos, rușinos și păgubos dublu mandat prezidențial de după 1990, Iohannis a terminat acum, în lumina rezultatelor primului tur al alegerilor prezidențiale, prin a ne face un mare bine: a compromis, la pachet, capacitatea de guvernare a celor două partide care au stat la rampa scenei politice românești vreme de 35 de ani. S-ar putea ca, după eșecul de duminică, PSD-ul să dispară din politica României.
Sper că PNL poate să spele rușinea alianței cu PSD și că se poate reconstrui grație unui om de carura lui Ilie Bolojan.
S-ar putea, așadar, să-i datorăm lui Iohannis – care și-a bătut joc de noi ani buni expunându-ne alianței PSD-PNL – sila ultimă de un sistem corupt până în viscere. Și să-i datorăm și aparentul vot „anti-sistem” de duminică, căci omul de care vorbim provine, de fapt, din sistemul însuși.
Electoratul nu poate fi făcut vinovat, sau în nici un caz singurul vinovat, câtă vreme el este victima acelorași partide care, prin perpetuarea sărăciei și corupției, au creat mediul optim al manipulării politice. (Consiliul Național al Audiovizualului, obedient politic, nu a penalizat gravele derapaje ale posturilor TV controlate de indivizi ca Voiculescu, Ghiță etc.)
Amintesc și opinia istoricului Oliver Jens Schmitt privitoare la „conducerea Academiei Române și la majoritatea membrilor Sfântului Sinod al BOR care au pregătit terenul pentru un Codreanu renăscut”.
Apoi, dacă vorbim de vină, cum am putea uita de cei care abia ar aștepta să transforme România în gubernie rusească și să facă din România poarta de intrare a putinismului în Vestul Europei? Vă imaginați cum am arăta căzuți pentru a doua oară sub ocupație rusească?
Și, în sfârșit, nu pot să nu mă întreb cum de este lăsat un om cu un discurs infectat de toți microbii anti-democrației să poată candida la președinția României, de vreme ce Diana Șoșoacă nu a putut – după cum riguros au motivat judecătorii Curții Constituționale (CCR) – „deoarece convingerile sale nu sunt compatibile cu valorile democraţiei, iar dacă ar deveni președinte ar pune în pericol apartenența României la UE și NATO”.
Ce e de făcut? Vedeți o posibilitate de mobilizare socială, civică?
Da. Prin refuzul demobilizării. Prin conștientizarea paradoxului grămezii. O grămadă de nisip este alcătuită din milioane de fire de nisip. Fiecare fir în sine e nesemnificativ, este un „nimic”. Considerându-l separat, e imposibil să străvezi în el grămada viitoare.
Electoral vorbind, fiecare dintre noi suntem firele de nisip aparent insignifiante dacă le considerăm separat. Imaginați-vă însă firele de nisip aglutinând, de la o clipă la alta, câte trei-patru. Apoi, aceste mini-mini-grămăjoare aglutinând la rândul lor și devenind toate, la un moment dat, marea grămadă de nisip.
Imaginați-vă că fiecare dintre cei conștienți de miza istorică a momentului ia la rând membrii micului trib din care face parte. Rude, prieteni, colegi de serviciu... Bunicului care n-a putut merge la vot pentru că îl dureau prea tare picioarele îi spunem că, pentru turul doi, îl ducem noi cu mașina și îl însoțim până în sala de votare.
Apoi, îi facem o vizită vărului Costel, care e cam naiv și a votat cu Simion, iar acum are de gând să voteze cu Georgescu. Îi explicăm catastrofa care ar urma dacă omul ce pledează pentru înfruptarea din „înțelepciunea rusească” ajunge la cârmă. Atunci, dacă vărul Costel e doar naiv și nu prostănac, va înțelege și va vota cu Elena Lasconi.
Și tot așa, om cu om, până când grămăjoarele pe care le poate face, pe cale persuasivă, fiecare dintre noi, ating masa critică a mării de nisip de milioane de fire.
E perfect rațional ce spuneți. Dar dacă, la fel ca în interbelic, suntem tributari și Zeitgeist-ului – în multe locuri din lume, dreapta radicală, populismul, iliberalismul câștigă teren. Care este specificul românesc, stăm mai bine sau mai rău?
Stăm cel mai rău dintr-un motiv foarte simplu. Nici Austria, nici Germania, nici Franța, pe care Oliver Jens Schmitt, cel mai lucid istoric și analist al momentului, le citează într-un interviu cu dumneavoastră ca țări europene expuse extremismului de dreapta, nu se joacă cu o miză istorică atât de mare ca a noastră. O formulez în felul următor:
Ajungerea în funcția de președinte al României a unei persoane care îi laudă pe Antonescu și pe Zelea Codreanu, care se face că nu mai distinge între Est și Vest, care consideră apartenența României la NATO și UE ca eșecuri istorice și care la întrebarea „cum se definește politic” răspunde „iubitor și salvator de țară” – ar reprezenta, alături de instaurarea comunismului în România după război, cea mai mare și, pe termen lung, cumplită tragedie din istoria acestei țări.