Sunt informații pe care autoritățile le refuză presei, prevalându-se de Regulamentul general privind protecția datelor. Pe scurt, GDPR-ul în virtutea căruia o informație este secretizată, deși acest regulament nu a fost creat pentru a se ascunde după el autoritatea și nici pentru a ține la secret componența completă a Grupului de Comunicare Strategică, cel care gestionează comunicarea privind pandemia de COVID-19 în România.
Poate un jurnalist să solicite informații spitalului din Belgia unde e internat medicul-erou din Piatra Neamț sau nu e etic și mai bine așteaptă disciplinat, cum a recomandat și premierul Ludovic Orban, să i se spună oficial de autoritățile române? Cum rămâne cu a doua întrebare pentru președinte, care acum e interzisă, cu dezbaterea PSD numai cu unii jurnaliști și mai ales pentru cine e GDPR: pentru oameni, să îi protejeze în fața autorității sau pentru autorități, să se ascundă de întrebările presei?
Sunt întrebări la care a răspuns Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI), într-un dialog video cu Spotmedia.ro.
Voiam să încep acest dialog cu cazul de la Piatra Neamț, dar pe ultima sută de metri am fost deturnată de dezbaterea de joi a PSD. Am colegi în presă nemulțumiți că nu au știut măcar de această dezbatere. Sigur, în oglindă, ne amintim și de dezbaterea organizată de Klaus Iohannis, în campania pentru prezidențiale. În cazul de zilele astea însă, e în regulă să ne prevalăm de pandemie și să facem astfel o selecție între jurnaliști?
Cred că teoretic ne putem prevala de pandemie, atunci când suntem siliți să limităm numărul de participanți, pentru că avem niște norme legale. Aici intervine însă modul în care facem selecția. Dacă avem o posibilă justificare pentru număr, trebuie să vedem cine anume intră în acel număr. Dacă alegem criteriul ”invit pe cine vreau eu” este una, dacă aleg critieriul ”invit, încât toate punctele de vedere să fie reflectate, și cele eventual critice”, avem altă paradigmă. Deci teoretic da, putem invoca pandemia pentru număr, dar foarte important e criteriul de selecție.
Nu îl știm, dar nu au fost invitați musai reporterii alocați PSD, ci mai degrabă realizatori, așa a fost și la dezbaterea din campania pentru prezidențiale.
Aici cred că încă plătim tribut modului în care se făcea presă în anii 1980 – 1990, în care consideram că televiziunea este totul, că este foarte important să ai de partea ta acele persoane care ar putea să îți aducă un plus de vizibilitate. Nu am inventat noi modul acesta de a face dezbateri în campanie electorală.
Pe de altă parte, suntem binișor departe de anii 2000 și modul în care este vehiculată informația zilele acestea este mult diferit de modelul ”apare Guru pe ecran și spune poporului cine e bun și cine e rău”.
Am avut în tragedia de la Piatra Neamț cazul medicului transferat în Belgia. Și la un moment dat, prim-ministrul Ludovic Orban a recomandat jurnaliștilor să aștepte informațiile comunicate de autoritățile române și să nu mai facă solicitări de presă direct la spitalul belgian, pentru că medicii de acolo ar fi deranjați. S-a pornit cumva o dezbatere despre limitele presei. E o problemă de etică aici? Poate presa, în virtutea interesului public, să facă orice solicitare de acces la informații?
Este o discuție etică și este una care trebuie purtată. Nu cred că există răspuns corect și nu cred că există răspuns unic la această problemă. La o primă vedere, un răspuns de bun-simț a ceea ce se cade și nu se cade este acela că, evident, nu deranjezi o unitate spitalicească pentru a afla informații despre un pacient. Pentru noi este medicul-erou, pentru spital este un pacient care trebuie salvat.
Pe de altă parte, în momentul în care trăiești într-un mediu cu o adâncă neîncredere în canalele oficiale de comunicare, mi se pare nepotrivit să îi ceri jurnalistului să se cenzureze în întrebări. Regulile profesionale ne dau un cadru despre ce se poate publica și ce nu se poate publica. Tindem să extindem aceste reguli și asupra a ce se poate întreba și ce nu se poate întreba. De fapt, sarcina jurnalistului e să pună toate întrebările posibile și să decidă apoi ce se poate publica, fără să facă mai mult rău decât bine.
Atâta timp cât în calitate de purtător de cuvânt, în timpul orelor de program, vorbești cu un jurnalist care își anunță calitatea de jurnalist, mi se pare nejustificat să îi spui ”nu mă înregistra”.
Rolul jurnalistului intervine în momentul în care face selecția din informațiile adunate și de aici discuția devine etică. Pe de altă parte, această remarcă vine în urma unei întregi paradigme de ce trebuie să facă jurnalistul vizavi de autoritate. De pildă, se întâmplă des ca purtătorii de cuvânt ai instituțiilor să refuze să fie înregistrați. Or, tocmai ei sunt interfața.
Corect, iar acest ”nu mă înregistrezi”, istoricul ”off the record” era rezervat pentru situații extrem de delicate, pentru persoane a căror viață era în pericol. Ulterior, a fost extinsă și la protecția poziției persoanei respective, pentru că jurnalistul are o responsabilitate pentru efectele muncii lui. Dar în niciun caz această restricție nu trebuie să se extindă asupra confortului persoanei pe care o intervievezi. Atâta timp cât în calitate de purtător de cuvânt, în timpul orelor de program, vorbești cu un jurnalist care își anunță calitatea de jurnalist, mi se pare nejustificat să îi spui ”nu mă înregistra”. Acest ”off the record” trebuie păstrat pentru cazuri extrem de sensibile, pentru infromație extrem de critică, pentru că nu poți să dai informație de comunicat de presă ”off the record”.
Ajungem la barbarismul, și lingvistic, ”pe surse”. Ca și cum faptul că e ”pe surse” ridică o știre, o validează suplimentar, chiar dacă informația e banală, pentru că arată că jurnalistul are acces la surse.
Ori este livrată cu un mesaj subliminal în spate și cu atât mai greu de descifrat de către public. În grupul nostru profesional, știrile pe surse sunt mai slabe decât știrile cu sursă citată. Cumva, acest raport s-a inversat. În ochii publicului, o știre pe surse poate fi mai importantă, tocmai pentru că acest mister din spatele sursei anonime îi dă cititorului impresia că face parte dintr-o elită care are acces la informații.
Și aici cred că trebuie să facem o reverență, mai mult sau mai puțin ironică, către fenomenul Wikileaks, pentru că din acel moment, informațiile pe surse au devenit foarte sexi.
Este absurd să îmi spui că există niște persoane, plătite din bani publici, care ocupă funcții publice, care iau decizii care ni se întorc ca obligații, dar al căror nume nu pot să îl aflu.
Și suntem în zilele în care avem adevărul oficial, avem buletine zilnice date de un Grup de Comunicare Strategică, căruia nu îi cunoaștem componența cu totul, din cauza de... GDPR?
Să nu dăm vina pe GDPR. Aș vrea să folosim această ocazie pentru a termina odată cu acest mit al GDPR-ului. GDPR este un regulament european, care se aplică ca atare tuturor membrilor UE. În acest Regulament privind protecția datelor personale, există articole care fac excepție pentru jurnaliști și fac excepție de la cei care se află în funcții publice. Este absurd să îmi spui că există niște persoane, plătite din bani publici, care ocupă funcții publice, care iau decizii care ni se întorc ca obligații, dar al căror nume nu pot să îl aflu. Este absurd, este o gândire împotriva filosofiei GDPR. GDPR protejează persoanele față de autorități, nu protejează autoritățile față de persoane.
Ajungem la un subiect legat. Cum arată faptul că autoritățile au ales să comunice printr-un site dedicat și numit Știri oficiale, ca și cum știrile celelalte, din presă, nu ar mai avea valoarea oficială sau pe aceea a Adevărului, cu majusculă?
Aici ai deschis o Cutie a Pandorei, din care iese un balaur cu multe capete.
În primul rând, găsesc expresia ”știre oficială” oximoronică. Știre este ceea ce decide jurnalistul că este știre. Știre oficială este, de fapt, comunicat de presă. În calitatea mea de comunicator oficial, dau lumii de știre un set de informații, dar aceea nu e știre. Aceea e ceea ce vreau eu, autoritate, să știe publicul. Știrea e văzută din partea cealaltă, unde jurnalistul selectează informația, o pune în context, îi găsește surse, o pune în context critic și apoi o dă lumii. Expresia ”știre oficială” este oximoronică.
În febra primelor zile ale pandemiei, din discuțiile noastre off the record cu ei a rezultat un lucru care este de-a dreptul amuzant: Nu am găsit alt domeniu. Din această sărăcie de domenii și grabă, din dorința de a face mai repede binele, a apărut acest oximoron, care are însă puterea de a se perpetua și de a transmite acest mesaj, că autoritatea este în sine generatoare de știri. Or, de fapt, tot discursul care a marcat prima perioadă a pandemiei și care s-a perpetuat în timp a mutat accentual comunicării publice în zona guvernamentală. Și spun că în zona guvernamentală, nici măcar în cea a autorității, pentru că în primele luni, nici autoritățile locale nu au avut mandate de comunicare cu presa locală.
Tot discursul referitor la fake news – într-o societate în care nu am avut niciodată o discuție serioasă despre ce înseamnă fake news, ce înseamnă fake și ce news, a apărut dintr-o dată, de la cel mai înalt nivel, discuția despre fake news. Avem o autoritate tehnică, ANCOM, care a fost pusă să decidă ce e și ce nu e fake news. Spre cinstea lui, ANCOM și-a declinat capacitatea și a așteptat să îi spună altcineva ce trebuie să dea jos și ce nu, iar în momenul în care s-a terminat starea de urgență, exact a doua zi, accesul la acele site-uri a fost restabilit. Din acest punct de vedere, ANCOM a acționat în limitele mandatului său de executant tehnic.
Dar revenind: Guvernul decide ce este fake și ce nu, Guvernul ne spune care e Adevărul, iar în comunicările publice a mai apărut idea că vom trata drept fake news doar acele publicații online cu care nu avem contact. Acolo am tras aer adânc în piept: deci notorietatea și relațiile anterioare cu autoritatea îți garantează adevărul conținutului? E un mare semn de întrebare.
Au apărut apoi discursurile la nivel politic despre presa care manipulează. Au apărut amenințările cu dosare penale pentru cei care vehiculează informații false.
Și au apărut etichetările. Am văzut recent cum ministrul Educației a pus recent eticheta Fake News peste un material al unei jurnaliste, Diana Oncioiu, care scria despre politizarea din inspectorate. Nici jurnalistul, nici publicația nu au vreun istoric de dezinformare.
Este mecanismul pe care l-a propagat, l-a întreținut și l-a branduit, aș putea spune, președintele Trump: tot ce îmi este critic, este fake. Din câte am înțeles, Ministerul Educației a făcut un pas înapoi, a luat legătura cu publicația respectivă și a încercat să își recalibreze discursul. Lucru care, după știința mea, este o premieră. Nu am cunoștință de altă instituție care să fi făcut gestul ăsta minim de reparație.
Tot acest discurs din ultimele nouă luni a mers pe ideea că jurnalismul este secundar în comunicarea autorității cu publicul. Cred că aceste nouă luni ne-au făcut un deserviciu.
Dacă problema e că omul nu știe care este munca din spatele jurnalistului, a producției jurnalistice, și nu știe, atunci poate sarcina noastră e să îi explicăm un pic cum funcționează jurnalismul.
Presa e secundară și un țap ispășitor foarte bun. E vinovată și pentru inflamarea anxietăților privind pandemia, și pentru carențele care sunt în comunicarea cu autoritățile, tot presa e trasă la răspundere. Pentru că este intervalul pe care omul îl vede, el nu vede, de pildă, câte cereri pe Legea 544 se trimit.
Da, și aici avem o bucățică de responsabilitate și o fereastră de oportunitate. Dacă problema e că omul nu știe care este munca din spatele jurnalistului, a producției jurnalistice, și nu știe, atunci poate sarcina noastră e să îi explicăm un pic cum funcționează jurnalismul. Și dacă în coada unui material am adăuga și un know how – ”pentru acest material am depus 42 de cereri de informații, mi s-a răspuns la 20 și numai la trei în termen” – în felul acesta, povestea noastră ar spune și povestea administrației.
E un pic mai mult de muncă, dar trebuie să salvăm jurnalismul ca activitate. Altfel, o să creadă toată lumea că e ușor să faci jurnalism, că dacă informația e la un click distanță, acea informație e și validă și riscăm să pierdem ceea ce ne-a ținut foarte tare sus în aprecierea publicului din 1989 încoace: poziția presei ca alternativă la putere. Omul, când avea o problemă și nu reușea să o rezolve la Primărie, se ducea cu ea la ziar, avea convingerea că dacă scrie la gazetă, primarului o să-i pese mai mult.
Presa mai "face agenda" doar în foarte mică măsură. Și nu e numai vina presei. Cred că în rândurile guvernanților s-a instalat un fel de aroganță, de sentiment de îndreptățire: dacă sunt aici, eu știu mai bine ce e de făcut.
Mai face presa agenda?
Cred că o mai face în doar foarte mică măsură. Erau vremuri în care, în orice birou de instituție publică ai fi intrat, găseai televizoarele pe o anumită televiziune de știri, care avea o audiență de 2%, nu era lider de piață, dar acei 2% erau în acele birouri care decideau politicile publice. Nu cred că mai suntem în poziția aceea.
Și nu e numai vina presei. Cred că în rândurile guvernanților s-a instalat un fel de aroganță, de sentiment de îndreptățire: dacă sunt aici, eu știu mai bine ce e de făcut. Într-un fel, se rupe autoritatea de cei guvernați, omului îi este din ce în ce mai greu să pătrundă în sediul autorității, să ajungă la urechile autorității și atunci crește distanța dintre guvernați și guvernanți.
Și mai avem uneori și un simulacru de comunicare publică. Am văzut aceste conferințe săptămânale ale președintelui, unde jurnalistul nu consideră că i s-a răspuns la întrebare și vrea să adauge o întrebare de urmărire, să capete un răspuns. Dar e refuzat: Nu, o singură întrebare pentru fiecare jurnalist.
Și aici este un câmp de lucru. Am văzut la câteva zile distanță și glumițele cu ”acum avem trei întrebări”. Pare a fi un fel de farmacie: câte întrebări încap în acest calup de comunicare?
Zic președintele, pentru că el a fost vizibil în ultimele zile, dar avem un lot întreg de instituții care nu mai țin conferințe de presă, pentru că ele comunică direct cu cetățeanul, acel simulacru de comunicare de care vorbeai. Conferințele de presă nu sunt numai ca să comunici mesajul tău, sunt și ca să ți se comunice alte probleme.
L-am văzut pe președinte spunând de câteva ori: Nu am cunoștință despre acest subiect, trebuie să mă informez. Deci există, cel puțin în aparență, subiecte care nu ajung la urechile președintelui.
Cum a fost cel dezvăluit de Recorder, despre care a vorbit toată lumea, dar președintele a spus că nu știe. Dacă e așa, nu l-a primit în mapă.
Aici trebuie să îi dăm președintelui beneficiul dubiului, pentru că s-ar putea ca într-adevăr să nu știe, s-ar putea ca grupul său de comunicare să nu îi fi prezentat. Departamentele de comunicare ar putea să nu facă ce trebuie, sunt puse acolo să îl protejeze pe liderul de organizație, nu să îl facă să răspundă la semnalele care vin de jos.
Trebuie să reconsiderăm un pic solidaritatea de breaslă: la reacția autorității ”am zis o singură întrebare”, într-o lume ideală, reporterul care urma la microfon relua întrebarea și fiecare reporter ar fi reluat întrebarea, până și-ar fi primit răspunsul.
Cum stăm cu optimismul în presă? Dacă îi întrebăm pe oameni, mulți vor spune că nici televizor nu mai au.
Cunosc o mulțime de oameni care spun asta. Pot să înțeleg resortul de oboseală, de tracasare, dar este și un semnal important pentru presă: nu mai am televizor, pentru că nu mă mai interesează ce oferă televizorul. Pe de altă parte, e evident că nu poți trăi fără informații, chiar oamenii fără televizor își iau informația de undeva.
Cred că este sarcina jurnaliștilor de a-și aduna forțele și de a vedea de unde își iau oamenii informația și injectată valoarea jurnalistică pe acest canale.
Trebuie să reconsiderăm un pic solidaritatea de breaslă: la reacția autorității ”am zis o singură întrebare”, într-o lume ideală, reporterul care urma la microfon relua întrebarea și fiecare reporter ar fi reluat întrebarea, până și-ar fi primit răspunsul.