Dar va fi război? Ce a obținut președintele Joe Biden de la Putin și cum poate fi sancționată Moscova?
Cine are impresia că o satisfacție limitată acordată Rusiei în privința Ucrainei va duce la stabilizarea politicii militare rusești în perioada imediat următoare se leagănă într-o iluzie, spune istoricul Cosmin Popa, specializat în istoria URSS/ Rusiei și istoria Europei Centrale și de Sud-Est, perioada comunistă și contemporană, într-un dialog cu Spotmedia.ro.
Politica Rusiei e foarte asemănătoare cu politica externă a lui Hitler în perioada premergătoare izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial: creează impresia că are niște cereri legitime, ceea ce într-o anumită măsură îi complexează pe interlocutori, exercită presiuni militare, ba chiar agresiuni asupra vecinilor, le justifică prin tot felul de pretexte de ordin etnic, cultural și politic, doar pentru a-şi întări pozițiile preliminare, în vederea unui atac puternic împotriva sistemului.
Cosmin Popa, istoric
Invadează Rusia Ucraina? E un pericol real și iminent sau o strategie a Rusiei?
Pericolul real există și evenimentele din ultimii ani au dovedit, fără putință de tăgadă, faptul că Ucraina este un stat amenințat.
În măsura în care Rusia își va pune tot acest potențial militar acumulat la granița Ucrainei la treabă, depinde nu atât de Ucraina, cât mai degrabă va fi rezultatul unui echilibru de putere și al unui calcul politic extrem de precis, pe care Rusia îl va întocmi înainte de a lua o astfel de decizie.
Dacă ar fi să dau un răspuns clar, evident că posibilitatea unui atac, sub diverse pretexte, nu este deloc exclusă.
Pe de altă parte, s-a văzut foarte clar în ultimul an că o acumulare ostentativă de forțe la granița Ucrainei a adus Rusiei oarecare dividende politice pe termen scurt.
Sigur, putem discuta în ce măsură este un stat frecventabil acela care abuzează de potențialul său militar, transformând elementele militare în elemente politice, de negociere.
Cred că trebuie să ne obișnuim cu existența unor astfel de state.
Vorbeați despre dividende politice interne. Ce dividende politice externe a obținut Rusia? A fost, marți seară, o întâlnire online între președinții Putin și Biden. Nu cumva asta a vrut Putin să obțină? Pentru că el nu negociază cu Ucraina, ci vorbește despre Ucraina cu SUA, dând credit tezei polilor de putere.
Aveți dreptate, sunt două explicații fundamentale ale acestei atitudini.
Prima și cea mai consistentă este această persistență a gândirii relațiilor internaționale în termenii sferelor de influență, care face parte din filosofia politică autentică rusă.
Îmi este greu să fac trimite la un lider politic rus din ultimii 100-200 de ani care să fi gândit altfel relațiile internaționale decât în termenii sferelor de influență.
A doua explicație: aceasta este o modalitate facilă, la limita primitivismului, de a mima rolul Rusiei de superputere.
Faptul că America alege Rusia în calitate de interlocutor direct, atunci când vorbește despre o terță țară, pe fondul unor schimbări evidente pentru toată lumea în relațiile internaționale, și anume a poziționării clare a Chinei în postura de partener pe măsura SUA, arată că Rusia încearcă să își recâștige acest statut de superputere, apelând la subterfugii, apelând, dacă vreți, la ușa din dos.
Ea pătrunde în cercul superputerilor, exercitând presiuni de nepermis, militare și politice, asupra vecinilor, devenind o sursă majoră de disconfort și de pericol pentru anumiți vecini, pentru a se poziționa astfel în această postură de interlocutor al superputerilor.
Ce a vrut Putin să obțină punctual de la Biden a fost neextinderea NATO spre Est.
Aceasta face parte deja din folclorul politic rusesc și cred că, dacă ar fi să mă iau după declarațiile pe care tocmai ce le-a făcut ministrul de Externe rus la recenta uniune OSCE, Rusia va reveni cu o propunere de acord internațional care să semene foarte mult cu ceea ce îi convine, adică un soi de directorat al marilor puteri, care să își împartă între ele grădinițele, formate din țările care se află în ceea ce definesc ele ca fiind sferele lor de influență.
Politica Rusiei e foarte asemănătoare cu politica externă a lui Hitler în perioada premergătoare izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial: creează impresia că are niște cereri legitime, ceea ce într-o anumită măsură îi complexează pe interlocutori, exercită presiuni militare, ba chiar agresiuni asupra vecinilor, le justifică prin tot felul de pretexte de ordin etnic, cultural și politic, doar pentru a-şi întări pozițiile preliminare, în vederea unui atac puternic împotriva sistemului.
Cine are impresia că o satisfacție limitată acordată Rusiei în privința Ucrainei va duce la stabilizarea politicii militare rusești în perioada imediat următoare se leagănă într-o iluzie. Sigur, istoria nu se repetă, însă sunt mecansime istorice care se manifestă pe termen lung, chiar dacă cu alți actori și în maniere sensibil diferite.
Ce pot face NATO, SUA în plus?
Este necesar un proces temeinic de gândire a limitei extinderii civilizației occidentale.
Dacă plecăm cu toții de la premisa că civilizația occidentală are limite, ele nu sunt similare cu cele ale NATO sau Uniunii Europene în niciun caz, atunci sigur că NATO și UE trebuie să-și gândească o politică externă care să țină cont de niște criterii geografice foarte clare.
Nu atât pentru a refuza altor state perspectiva apropierii de Occident, cât mai ales pentru a găsi mecanisme eficiente, funcționale pe termen lung, pentru a facilita această apropiere de Occident a statelor în cauză.
Cred că mult mai importantă este o stabilizare a opiniilor cu privire la maniera de interacțiune între Uniunea Europeană și NATO, iarăși o chestiune vitală pentru funcționarea Alianței: fie în perspectivă politică și economică, așa cum ne gândim la UE, sau în perspectivă economică și politică, așa cum avem în vedere NATO.
Primul pas este o consolidare internă.
Al doilea: o gândire strategică clară, mai puțin dependentă de conjucturile politice ale actorilor politici principali care formează NATO.
Al treilea: oferirea unei perspective concrete acestor state care pendulează între Est și Vest, nu atât doar ca urmare a presiunii Rusiei sau a indeciziei UE, ci și ca urmare a complexității culturale interne pe care o au aceste spații.
În timp ce Rusia oferă segmentelor culturale care văd în ea menirea existenței lor politice o perspectivă clară, schematică, pe alocuri primitivă, Occidentul nu face acest lucru.
Modificarea Constituției arată voința de integrare europeană a Ucrainei. Joacă Putin și pe acest teren intern?
Kremlinul se află într-o situație extremă. Autenticul cutremur, adevărata catastrofă geopolitică pentru Rusia nu este atât destrămarea URSS, ci această rupere culturală și mentală a Ucrainei de spațiul estic. Ruperea Ucrainei înseamnă un regres politic, cultural, spațial, mental al Rusiei, o întoarcere la timpurile anteimperiale.
Având în vedere mizele pe care cu siguranță Kremlinul le înțelege, mă aștept ca măsurile de politică externă, măsurile militare, măsurile economice să fie foarte ferme și să încerce dacă nu să oprească această evoluție, cel puțin să o întârzie, până când Rusia s-ar putea replia pe alte coordonate geopolitice și culturale.
Mai e un lucru important: Rusia conștientizează foarte clar că această respingere din partea Occidentului nu va face decât să o pună într-un contact mult mai strâns și aproape contondent cu China.
Și, spre deosebire de Occident, China nu are niște rețineri și nici moralitate în maniera în care înțelege să se manifeste ca mare putere. Aceste lucruri se văd foarte mult, dacă ne apropiem de realitățile economice, demografice din Orientul extrem al Rusiei.
Rusia a jucat și aici această strategie a dezbinării, să forțeze actorii să se poziționeze. Germania are în continuare o poziționare mai ambiguă, Gazpromul nu poate fi sancționat.
Sancționarea Gazpromului este nu un joc cu sumă zero, ci unul cu sumă negativă pentru toată lumea.
În măsura în care Gazprom reprezintă o sursă de energie fundamentală pentru multe țări din Europa Centrală, din Balcani, pentru Germania, care este al doilea client, primul client al Gazpromului era Ucraina, acest lucru nu poate duce decât la niște perturbări extreme.
Noi oricum le vom resimți, pentru că tendința Rusiei de a folosi pe termen scurt creșterea sau reducerea livrărilor de gaz este foarte evidentă.
Problema pieței de gaz este că e manipulabilă politic de către Rusia, cu participarea directă a unor țări europene. Nu am în vedere doar Germania, ci și Austria, o țară care participă entuziast la menținerea acestei piețe energetice sub controlul Rusiei.
Gazpromul este foarte greu de sancționat, dar sunt alte lucruri care pot fi limitate. În primul rând, accesul la tehnologie. Cea mai mare parte din industria extractivă rusească se bazează acut pe tehnologia occidentală. Acest lucru va duce și la perturbări în confortul consumatorilor europeni de energie, dar poate fi condiționat și accesul la piețele internaționale financiare.
Mai presus de toate, economia palatului, așa cum se numește în Coreea de Nord tot ceea ce gravitează economic în jurul primei persoane. Economia palatului poate fi afectată serios de sancțiuni, fără ca Rusia să poată pretinde că aceste sancțiuni poartă o tentă antirusească.
Sancțiunile nu vor privi într-o primă fază domeniul energetic, cel puțin nu până nu se termină iarna.
S-a vorbit despre deconectarea Rusiei de la sistemul de plăți internaționale Swift.
Este iarăși cu două tăișuri, pentru că Republica Populară Chineză are un sistem complex de plăți și și-a exprimat disponibilitatea de a prelua activitățile rusești în acest domeniu.
Este complet nerealist să crezi că Rusia va renunța vreodată la pretenția de a avea o sferă de influență politică exclusivă.
Ce rol are Lukașenko? Ce a negociat cu Putin, ca să rămână în funcție?
Pe de o parte, Lukașenko are rolul nebunului de la curtea împăratului, care arată tuturor că poate genera oricând îi va conveni Rusiei pretextul pentru un conflict major, de aici și apelul lui repetat la protecția militară rusă.
Pe de altă parte, arată tuturor că regimul rus nu este atât de rău pe cât se pretinde a fi.
Primitivismul, violența, criminalitatea cu care este exercitată puterea în Belarus, toate îl fac pe Putin să apară mai degrabă un autocrat luminat decât un despot asiatic. Asta merită toți banii pe care Rusia îi investește în regimul de la Minsk.
Are România vreu rol în geopolica regiunii?
Un rol activ, nu.
De altfel, cred că nu am mai avut de mult timp o politică externă atât de ștearsă cum avem în ultimii ani. Avem o politică externă armonioasă, dacă vreți, cu gândirea politică dominantă.
România nu poate juca rolul activ pe care îl joacă Germania, Franța, dar problema e că România nu joacă niciun rol, nici pe cel pe care l-ar putea juca. România nu va înțelege că trebuie să se regândească în statutul ei de putere regională, așa cum, de exemplu, a făcut-o Olanda, care nu mai e de mult timp un imperiu, dar e o țară foarte puternică intelectual și care se manifestă cu un rol disproporționat de important în raport cu puterea ei politică și militară pe piața ideilor.
România trebuie să-și gândească politica externă și în termeni intelectuali, dar pentru asta trebuie să avem un uz de intelectualitate în exercițiul politic.
Atâta vreme cât își va lega orice demers de politică externă de căutarea facilă de popularitate în perspectiva alegerilor și atâta vreme cât nu-și va profesionaliza deplin toate tipurile de administrație și nu va arăta lumii o imagine seducătoare, România nu va putea juca un rol activ.