Am luat cartea asta cu scepticism, pentru că, nu-i așa, o carte a dezamăgiților nu îți poate aduce decât bârfa sau frustrările lor față de cei care i-au dezamăgit. Și în plus societatea românească e o societate de dezamăgiți – de la nevastă (soț, după caz) și copii, părinți și rude până la președintele statului mai devreme sau mai târziu ne dezamăgesc cu toții.
Doar să așteptăm momentul potrivit și imediat o să fim dezamăgiți – e ceea ce se numește sindromul urii de sine. Și ca să fim dezamăgiți până la capăt nici nu suntem singurii care avem sindromul ăsta: l-au inventat evreii austro-germani în secolul al XIX-lea, iar noi și maghiarii l-am asimilat cu o poftă demnă de o cauză mai bună.
Așa că de ce să mai citești o carte cu dezamăgiți, mai ales că pe mulți îi știi deja de pe Facebook, știi ce frustrări au și ce nervi îi apucă și de ce. Și totuși am hotărât să o citesc și iată să fac și niște comentarii pe marginea ei, nu vorbind neapărat despre cartea în sine, cât despre ideile care se desprind din ea atât despre USR (PLUS), cât și despre partidele politice românești în genere.
În primul rând, cartea asta se numește în realitate ”USR: Nașterea și patologiile unui partid. Mărturii din culise” și e coordonată de Dan Lungu și Anca Goja. Nu e o lucrare de știință politică și nici de sociologie politică, dar e un material extrem de folositor pentru înțelegerea mai exactă a cel puțin o parte din spectrul politic românesc.
E o culegere de mărturii ale unor foști membri USR – unii mai importanți și mai cunoscuți publicului larg (precum Goțiu sau Lungu), alții apăruți meteoric pe scena politică, ca subiecți ai scandalurilor din USR (precum Vlad Teohari sau Olimpia Ardelean), alții marginali chiar și în partid.
Lucrarea nu are neapărat o linie temporală clară - avem mărturii de la începuturi, povești legate de o temporalitate incertă – probabil prin 2018 sau 2020 sau de când USR era la guvernare sau imediat după ieșirea acestuia din Guvern, probabil și perioada în care s-au strâns mărturiile.
Și cum e și de așteptat nici o calitate uniformă a mărturiilor (adică ele sunt brute), unele extrem de bine scrise, altele de-a dreptul naive și altele pline de patos, unde frustrarea răzbate prin fiecare literă a scriiturii. Căci asta este linia roșie a întregii culegeri – frustrarea și dezamăgirea unor oameni care și-au închinat ani din viață unor idealuri și, iată, au fost înșelați.
Marea majoritate a martorilor declară că nu au mai făcut politică, iar dacă au avut inițiative politice înainte de USR ele au venit pe fondul dezamăgirii originare față de statul român (și a restului societății y compris). Și tocmai pentru că nu făcuseră politică s-au aruncat în USR cu toată energia primei iubiri, cereau mult tocmai pentru că ofereau mult. Doar că nici o bună parte din societate și nici o bună parte din partid nu aveau nevoie neapărat de ”iubirea” lor.
Dar cel mai important din carte nu sunt neapărat mărturiile (deși unele sunt savuroase precum cea a lui Dragoș Moldovan din Maramureș, a cărui mărturie pare un denunț și un autodenunț), ci ce se desprinde din ele.
Și anume cum s-a format și cum s-a structurat primul partid anti-sistem din România și cum s-au dezvoltat rețelele de putere în interiorul lui.
USR s-a dorit a fi un partid ”altfel”, un partid mai degrabă orizontal bazat pe voluntariatul membrilor de a duce mesajul său în mase. Iar mesajul era simplu: ”Noi am venit să vă salvăm de puterea coruptă din România”, ”nu știm exact cum se poate face asta, dar împreună putem să facem o țară diferită, mai bună și mai dreaptă”.
Nu a vorbit nimeni (și nimeni nu vorbește în carte) despre bunăstare, despre cei lăsați în urmă, despre mediul rural sau despre mai multe drepturi și libertăți. Totul s-a centrat pe clivajul Noi vs Ceilalți, ceilalți fiind evident răii și corupții din partidele main-stream, birocrații și în final toți ceilalți.
USR nu a asumat clar nici o doctrină clară (chestia aia cu Centru Dreapta Modern sau Liberalismul Etic (?) e o perdea de fum, imposibil de definit) fiind creat ca un partid umbrelă pentru mai multe curente ideologice, de la ecologism prin progresism până la conservatori religioși gen Clotilde Armand.
Și, totuși, împotriva acestei evidențe, USR se comportă (și asta observă post-festum și martorii) ca un partid ideologic pur, care vrea să adapteze realitatea și societatea la imaginea membrilor despre realitatea magică a ideologiei.
De aici și disonanța cognitivă a mai multor martori față de societatea românească și alegerile ei politice. Citez ”Nici o clipă nu am crezut că PSD poate câștiga […] nu puteam înțelege de ce românii se încăpățânează să voteze tot PSD. Probabil dintr-un fel de masochism și din cauza unei memorii de scurtă durată” scrie o doamnă din Iași (pag 120).
”M-am întristat când am văzut că PSD a câștigat alegerile” spune o altă doamnă, din Maramureș de data aceasta (pag 256) și ”Rezultatele alegerilor au fost departe de așteptări. PSD câștigase zdrobitor la mai puțin de un an de la Colectiv” spune și Luminița Corneanu (pag 283).
Pentru orice adult rațional din 2016, neorbit de pasiune sau resentiment, era o evidență că PSD va câștiga alegerile parlamentare după dezastrul politic și de imagine al Guvernului Cioloș (locul de unde, de altfel, s-au format o parte din viitoarele elite ale USR). Doar amintesc că, dacă nu ar fi intrat, la limită, PMP în Parlament, PSD ar fi avut posibilitatea de a face majoritate singur (fără ALDE).
Avem deci rezolvarea primului secret al lui Polichinelle: cei mai mulți membri s-au înregimentat în USR nu ”pentru”, ci ”împotrivă”, păstrând tendința politică românească de după 1992: cea a votului negativ.
De altfel și martorii amintesc recurent antipatia față de PSD și pesediști (mai ales cei din afara cercului bucureștean) și că perioada cea mai bună a partidului (din punctul de vedere al recrutării de noi membri și suporteri) a fost aceea cât Liviu Dragnea își îngropa propriul partid.
Spunea Alexandru Paleologu prin anii ”90 că în România de după Revoluție nu s-au constituit mai multe partide (multipartitism) ci mai multe partide comuniste și totdeauna i-am dat dreptate.
În ciuda denominațiilor lor, majoritatea partidelor din România au avut încă de la începutul anilor '90 – un caracter populist și atoatecuprinzător: ele nu s-au adresat unui grup social specific (sau unei clase anume), ci și-au îndreptat discursul către întreaga națiune.
Or, ne spune știința politică, un partid politic autentic și democratic este o parte și deci dorește să reprezinte o parte din societate (și nu pe toată) spre deosebire de un partid extremist ideologic (religios, naționalist sau comunist) care dorește să ocupe întreaga societate și să îi dicteze comportamentul și credințele.
Încă din nume noul partid format de Nicușor Dan în 2016 avea această tendință populist extremistă – Uniți Salvăm Toată România. Desigur, Nicușor a preluat această formulă din protestele anterioare - Uniți Salvăm Roșia Montană – proteste care au reprezentat un ferment pentru acțiunea politică a unei pături care până în iarna lui 2012 nu se prea înghesuise în politică, dar care era hrănită cu romantismul Pieței Universității și cu eposul occidental feminist-ecologist.
Această pătură și-a construit un spațiu simbolic – Fântâna de la Universitate – loc în care au debușat toate liniile ideologice excentrice și care a fost loc de plecare și pentru Salvați Roșia Montană și pentru Pungești și la un moment dat chiar și pentru USB.
Majoritatea acestor curente, despre care vorbesc și martorii din carte, au fost la fundamentul noului USR, căruia i s-au mai permis să li se alăture cei care fuseseră la M10, Forța Civică sau PNȚcd.
Nu știu cine a avut această idee de a permite dreptei anti-corupție să se alieze cu un progresism centrist al unei clase de mijloc, dar toți martorii din carte recunosc că din asta s-a tras criza cronică a USR niciodată tranșată complet și devenită după ianuarie 2022 endemică.
Unul dintre martori pretinde că a existat un plan malefic al dreptei USR-iste să preia partidul repede ca să-i dea traseul cunoscut și astăzi: ”N-am reușit de data asta, dar sigur reușim data viitoare să-i luăm partidul lui Nicușor”. Omul era unul dintre tehnocrații din Guvernul Cioloș. (pag 151).
Și alți martori sunt încredințați de existența unei cabale a dreptei USR-iste (Mihai Goțiu, Andreea Talmazan ș.a) împotriva USR-ului nicușorist și progresist, iar această cabală era condusă de Cristian Ghinea: ”Când în mai 2018 am auzit de la o persoană în care am mare încredere că Ghinea este plasat în USR pentru a-l duce pe tavă pe Cioloș, am simțit că mă scufund într-un hău” (pag 47).
De altfel, personajul cel mai detestat al acestei cărți – the villain – este, fără îndoială, Cristian Ghinea. Drulă, Barna, Stelian Ion sau Seidler sunt creditați de la inteligență la stupiditate, de la profesionalism la habarnism, dar nu li se reproșează reaua credință, ceea ce i se reproșează cu supra de măsură lui Ghinea, văzut ca un adevărat mastermind al preluării ostile a partidului și apoi al distrugerii acestuia.
Preluarea partidului prin forțarea demisiei lui Nicușor Dan a fost resimțită de martori nu neapărat ca un lucru rău, la început. Nici pe Nicușor nu îl creditau cu prea multă înțelepciune politică (de altfel, nici pe Cioloș, motivul real al îndepărtării lui Nicușor), dar ceea ce au simțit aproape de la bun început a fost schimbarea structurii partidului și verticalizarea lui.
Cartea ne prezintă un partid autoritar în structura sa esențială bazat pe o multitudine de reguli aparent imuabile (dar care sunt ușor transgresate de conducerea politică de câte ori e nevoie), un partid care vorbește societății despre anticorupție, dar care în interior se structurează pe grupuri al căror scop este (ca și în cazul celorlalte partide) doar să se atașeze la resursele statului și ale administrației centrale sau locale pentru a se îmbogăți oneros ei și propria clientelă politică.
În special, ne arată martorii, liderii din țară (precum Cosette Chichirău sau Vlad Duruș) sau cei de la centru și-au construit încă de la început ”curți” pe care și le-au asigurat cu venituri, cu funcții (atunci când a fost cazul) și cu avantajele politice care decurg de apropierea de leader.
Astfel, foarte repede de la înființare (dar după eliminarea lui Nicușor Dan) filialele s-au bazat la votul intern pe ”autobuze” de prieteni și rude pentru a-și securiza postul și eventuala accedere al vârful partidului sau în Parlament (vezi mărturia lui Dan Lungu, pag 196, dar și alți martori vorbesc despre autobuze, reale sau simbolice).
Știința politică ne vorbește despre partidul de tip ”clică” – partid care are o structură oligarhică la vârf și a cărui existență este menită să salveze puterea și funcția acestei oligarhii, nu să rezolve situații politice complicate sau să genereze politici publice.
Genul ăsta de partide sunt juntele civile din America Latină sau Asia anilor 70-80 ai secolului XX sau Partidul Comunist Chinez (vezi Acemoglu D, Robinson J (2006) Economic Origins of Dictatorship and Democracy. New York: Cambridge University Press.).
Descrierea făcută de toți martorii, dar și ceea ce știm deja de șase ani de când există USR este că acest partid este un partid de tip clică, a cărui conducere nu s-a sfiit să dea afară membri, să schimbe rezultatele alegerilor sau chiar să le pervertească, atunci când nu le-a convenit (vezi cazul lui Vlad Teohari), să-i persecute pe cei care i-au arătat goliciunea împăratului (cazul Olimpia Ardelean) sau chiar să își forțeze președintele ales de partid să demisioneze atât din funcție, cât și din partid (mă refer atât la Nicușor Dan, cât și la Dacian Cioloș).
Clica de la vârful partidului și-a construit rețele teritoriale care au epurat partidul de orice voce critică și a eliminat orice linie ideologică, care nu se încadrează în ortodoxia usr-istă (care, fiind ambiguă și ocultă, poate simplu hotărî ce este și ce nu este în linia sa).
Astăzi, USR pare un partid cantonat la 9-10%, procente care țin mai degrabă de o inerție politică a unui electorat care, încă, nu are spre ce să se orienteze în peisajul politic românesc. Peisaj care, trebuie spus, e unul extrem de gri și imobil.
În acest peisaj, USR ar fi trebuit să fie Opoziția (cu O mare) care să propună schimbări sau să critice credibil o putere monolitică, ce a acaparat aproape toate mediile de comunicare, care nu pare a avea un scop clar – altul decât de a păstra puterea pe termen lung.
USR ar fi trebuit acum mai mult ca oricând să fie partidul antisistem care era în urmă cu câțiva ani. Din contră, USR pare acum un partid sistem, care face doar o opoziție de fațadă, care nu are nici o orientare clară, un partid mai degrabă reactiv la realitate și nu unul care să pregătească o alta.
Spun mai mulți martori din carte că asta e din cauză că nu are o doctrină clară și se poate să fie și asta adevărat. Dar e clar că asta nu e decât o parte din problemă.
USR s-a propus și a fost perceput de o bună parte a societății ca un partid al speranței că sistemul politic din România poate fi schimbat de partide noi. Dar devenind un partid clică, USR a evacuat rapid tocmai speranța că sistemul se poate schimba, şi iată că, din contră, el poate fagocita chiar și partidele antisistem.
De aceea, volumul ”USR. Nașterea și patologiile unui partid. Mărturii din culise” e o apariție extrem de importantă în peisajul mărturiilor politice. Căci el ne arată de ce nu este posibil (sper că doar deocamdată) ceva nou în politica românească.