Nu sunt liderii români singurii care sunt ezitanți și nu merg la Kiev, cum au făcut-o liderii Poloniei, Marii Britanii și ai statelor baltice. Dar măcar România nu a făcut notă discordantă, ca Ungaria, de care se disociază și statele din Grupul de la Vișegrad, amintește profesorul de drept constituțional Ioan Stanomir, în dialogul cu spotmedia.ro.
Președintele Macron continuă să creadă că are un partener de dialog la Kremlin, iar modul în care cancelarul Austriei a dialogat la Moscova ne amintește de perioada în care lideri europeni îl căutau pe Hitler, încercând să obțină ce nu putea fi obținut.
Trebuie să fim prudenți și să înțelegem că lidership-ul românesc este unul limitat, cu tristețe o spun, care nu pare să înțeleagă provocările istoriei prin care trece.
Să luăm partea plină a paharului, opțiunea noastră euro-atlantică este una fermă, pe teritoriul României există trupe care ne apără. Ar trebui ca în viitor să facem și noi mai mult pentru propria apărare, nu de alta, dar până te apără alții, trebuie să te aperi singur și asta este lecția Ucrainei.
E o întrebare pe care ne-am pus-o cu toții, de când Rusia a început războiul: cum sunt încă posibile asemenea atrocități, cărora le suntem martori?
Întrebarea privește două dimensiuni: dimensiunea relațiilor internaționale și dimensiunea naturii umane. Vă amintesc că există multe locuri de pe planetă unde oamenii se ucid și unde războaiele se desfășoară. Nu mai departe de Siria și Irak, nu mai departe de Republica Centrafricană, nu mai departe de Sudanul de Sud, nu mai departe de anumite locuri din America hispanofonă, unde există încă războaie civile.
A doua dimensiune privește natura umană și, cu riscul de a vă dezamăgi sau șoca, trebuie spus că există în natura umană o înclinație spre violență, iar în momentul în care legea domestică sau internațională nu intervine pentru a limita această pornire, ea se manifestă plenar și sângeros.
Președintele SUA vorbește despre genocid, pentru a descrie ce face Rusia în Ucraina, în vreme ce președintele Franței evită termenul. Nu e prima dispută în jurul acestui termen. De ce e important dacă folosim sau nu acest termen?
Două concepte pot fi aplicate cu folos, pentru a descrie tragedia agresiunii ruse din Ucraina: crime împotriva umanității și genocid.
Aceste două concepte sunt legate, ele au evoluat istoric împreună, își au originea comună în catastrofa evreilor europeni, Holocaustul, și în necesitatea de a defini un fenomen fără precedent până atunci și fără precedent în istoria umanității, cât vom mai exista. Nu sunt simple cuvinte, sunt concepte care au încărcătură juridică și morală, diferența dintre ele este uneori dificil de realizat.
În cazul Rwandei și al Iugoslaviei, crimele împotriva umanității și genocidele au fost interdependente. Aș spune doar că diferența apare în momentul escaladării și al clarificării intențiilor. Or, în momentul în care ataci și comiți crime împotriva umanității, provoci suferințe teribile unei comunități, te poți afla în fața crimelor împotriva umanității. Atunci însă când scopul crimelor împotriva umanității devine mult mai intens și concentrat, iar intenția ta este de a extermina în totalitate un grup etnic, religios, lingvistic, ne aflăm în prezența genocidului.
Ceea ce se întâmplă în Ucraina acum pare să ne îndrepte înspre această convergență între crime împotriva umanității și genocid, pentru că avem de-a face, în lectura statutului de la Roma, care guvernează activitatea Curții Penale Internaționale, cu acte care vizează crime împotriva umanității.
Ceea ce se întâmplă la Bucea și la Mariupol reprezintă crime împotriva umanității.
Dacă adunăm toate actele barbare ale ocupanților ruși împotriva națiunii ucrainene, putem defini intenția lor ca fiind aceea de a extermina națiunea ucraineană. Eu sunt o natură prudentă, și aș spune că în momentul de față suntem în prezența indiscutabilă a crimelor împotriva umanității, iar frecvența lor ne poate obliga să luăm în considerare genocidul.
De altfel, și Holodomorul a fost recunoscut în cele din urmă ca genocid.
Holodomorul este o problemă deosebit de delicată, pentru că a fost o crimă realizată de statul sovietic împotriva cetățenilor săi.
Neexistând o Ucraină idependentă la acea dată, s-au concentrat pe exterminarea inamicului de clasă, culacii, iar în cazul Ucrainei, culacii s-au suprapus peste ucraineni, încât conducerea stalinistă a reușit să atingă două obiective: unul al crimelor împotriva umanității – persecuția unui grup definit prin dimensiunea socială și politică și unul al genocidului – persecuția și exterminarea unui grup definit prin amprentă etnică. Este, dacă vreți, ceea ce se întâmplă și la Katyn, atunci când ofițerii polonezi sunt uciși pentru că sunt polonezi, dar și pentru că reprezintă elita socială și sunt definiți ca inamic de clasă.
Holodomorul este o tragedie teribilă, care explică memoria socială a Ucrainei în raport cu Uniunea Sovietică, iar atitudinea URSS și a Federației Ruse față de crimele comise de Stalin pe teritoriul Ucrainei a fost întotdeauna ambiguă.
A apărut această temă, de ce îl îndură rușii pe Putin, de ce nu-l dau jos. E o temă validă?
E o temă delicată, ea trimite în primul rând la natura statului rus. Statul rus a fost și este unul represiv. Trebuie să înțelegem că persoanele care se ridică împotriva regimului Putin fac obiectului represiunii polițienești.
Apoi e dimensiunea îndoctrinării. Probabil la fel ca o bună parte a germanilor din Germania lui Hitler, o parte însemnată a rușilor cred că misiunea de exterminare din Ucraina este una nobilă. Cu tristețe o spun, se vor lămuri asupra naturii criminale a acestei aventuri, abia după ce aventura se va încheia.
Până atunci, slabe speranțe să vedem o ridicare a conștiințelor în Rusia.
Mulți lideri europeni, de la președintele Poloniei la premierul Marii Britanii, au fost la Kiev în zilele din urmă. Zilele acestea, au fost acolo președintele polonez și lideri baltici. Niciun lider politic român, totuși. Cum vedeți acest lucru?
Nu sunt românii singurii care sunt, uneori, ezitanți. Uitați-vă la președintele Macron, care continuă să creadă că are un partener de dialog la Kremlin. Uitați-vă la cancelarul Austriei, modul în care a dialogat la Moscova ne amintește de perioada în care lideri europeni îl căutau pe Hitler, încercând să obțină ceea ce nu putea fi obținut.
Liderii români cu siguranță nu s-au alăturat liderilor central-europeni. Societatea românescă a fost alături de Ucraina, statul român a fost ceva mai rezervat. Nu este însă mai puțin adevărat că România nu a făcut notă discordantă, la fel cum a făcut Ungaria.
Trebuie să fim prudenți și să înțelegem că lidership-ul românesc este unul limitat, cu tristețe o spun, care nu pare să înțeleagă provocările istoriei prin care trece. Să luăm partea plină a paharului, opțiunea noastră euro-atlantică este una fermă, pe teritoriul României există trupe care ne apără. Ar trebui ca în viitor să facem și noi mai mult pentru propria apărare, nu de alta, dar până te apără alții, trebuie să te aperi singur și asta este lecția Ucrainei.
Cred că ar trebui să învățăm foarte mult de la vecinii polonezi în Europa Centrală cu privire la cum se construiește o armată.
Un deceniu aproape, Polonia a fost portretizată alături de Ungaria ca însemnul democrației iliberale. Or, observăm că acești „iliberali polonezi” sunt în prima linie de luptă împotriva lui Vladimir Putin și oferă cu extraordinară ospitalitate refugiu ucrainenilor goniți de ruși.
Polonia s-a despărțit chiar de Ungaria, au fost declarații politice.
Ungaria se desparte de toți prietenii ei din Grupul de la Vișegrad. Nu este doar Polonia cea care se disociază, asistăm la atitudinea cehilor, a slovenilor, a slovacilor. Este una să critici alături de alte națiuni politicile de gen și politicile progresiste ale Uniunii Europene și este alta să crezi că națiunile care au în comun cu tine aceste valori te vor urma în drumul pe care tu îl faci ca să te umilești în fața lui Vladimir Putin. Există națiuni care au în comun cu ungurii mefiența față de politicile progresiste, dar nu au în comun cu Viktor Orban slugărnicia față de Putin.
Asta trebuie să înțeleagă vest-europenii, că națiunile central-europene au propriul lor profil, uneori diferit cultural și valoric de cel vest-european, dar au, cum se dovedește astăzi, un tip de curaj care nu mai este întâlnit în Vest.
Eu personal îmi aduc aminte de sacrificiul acestor națiuni și de modul în care aceste națiuni, călcate în picioare, umilite de imperii și de totalitarisme, au reușit să supraviețuiască.
Faptul că noi astăzi avem stat sloven, state baltice, Polonia, România este un miracol istoric. Multe imperii au dorit ca aceste popoare să fie numai un fel de furnizor de materii prime și iată că aceste popoare au supraviețuit.
Gândiți-vă câți au încercat să-i extermine pe baltici. Cât s-au chinuit sovieticii să-i extermine pe ucraineni. Și iată că balticii și ucrainenii rezistă.
Polonia a fost martirizată de atâtea regimuri și nu este o metaforă. Există un sentiment că polonezii fac prea caz de martiriul lor. Să ne amintim totuși cum este să trăiești ca națiune fără stat aproape 200 de ani, după care să fii obiectul pactului Ribbentrop-Molotov. Să ne gândim la toate aceste mici popoare, pe care unii vest-europeni le privesc cu un tip de atitudine disprețuitoare.
Mie mi se pare că timpul pe care îl trăim este un timp al curajului și al asumării. Și vedem cum austriecii sunt de o lașitate memorabilă în raport cu Federația Rusă, în vreme ce alte națiuni central-europene, care au mult mai mult de pierdut, își asumă curajul și sunt prezente la Kiev, alături de ucrainenii care suferă.