Dacă nouă nu ne place cum arată România politică, judiciară, administrativă și educațională, haideți să ne întrebăm ce argumente ar avea olandezii să le placă? Speranța este însă să nu se facă la Haga acest tip de evaluare de ansamblu (țară credibilă sau nu), ci să se rămână la discuția privind criteriile tehnice pentru Schengen.
De-a lungul timpului, nu doar Țările de Jos s-au opus aderării României, dar Haga a făcut-o constant. Important acum este ca Țările de Jos să anunțe la un moment dat susținerea pentru adoptarea deciziei de primire a României, iar atunci direcția votului în Consiliul JAI ar fi clară.
Dacă Haga trece de la roșu la verde, aș fi aproape sigur că nu ar mai apărea alt veto, spune Valentin Naumescu, profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, într-un interviu acordat Spotmedia.ro.
L-am invitat pe profesorul Naumescu la un dialog care să explice contextul în care Țările de Jos decid cum se poziționează în privința aderării României la Spațiul Schengen: cum arată contextul politic intern de la Haga și de ce va ține cont premierul Mark Rutte, căruia în presa locală i se pune „Teflon Mark” pentru rezistența sa la putere, din 2010.
Domnule profesor, pentru a înțelege poziționarea Țărilor de Jos față de lărgirea Schengen, o să vă rog să explicăm puțin contextul. În primul rând, care a fost poziția Țărilor de Jos, am putea spunea chiar a lui Mark Rutte, pentru că e la al patrulea mandat, a prins practic toate voturile în această chestiune, față de aderarea României?
Este foarte bine că deschideți discuția pornind de la contextul politic olandez, de la modul în care partidele lor își iau în serios rolul, principiile asumate în prealabil și promisiunile electorale făcute societății olandeze (pentru care au primit votul) și de la faptul că nu își schimbă peste noapte aceste principii.
Țările de Jos sunt guvernate de o coaliție formată din patru partide. Acordul acestei coaliții de guvernare de centru-dreapta s-a realizat greu, pe 13 decembrie anul trecut, după nouă luni de negocieri dificile, dar foarte serioase, care au urmat alegerilor din 17 martie 2021.
Nouă luni de negocieri pentru formarea Guvernului (și nu împărțirea funcțiilor a fost miza cea mai complicată, ci programul de guvernare) reprezintă un record chiar și pentru o țară învățată, în principiu, cu guvernările de coaliție și cu negocierile dificile între numeroasele partide reprezentate în Parlament. Neexistând un prag electoral explicit, în Legislativ sunt și partide parlamentare minuscule, cu doar câțiva deputați, dar și acelea contează și își apără ideile.
Premierul Mark Rutte, aflat acum la al patrulea mandat (în presa locală i se pune „Teflon Mark” pentru rezistența sa la putere, din 2010), este liderul celui mai mare partid din parlament, VVD, un partid liberal-conservator. Din coaliție mai fac parte progresiștii de la D66, al doilea partid ca mărime, și două partide care promovează un centru-dreapta "ceva mai exprimat”, CDA și Uniunea Creștină, dar care nu sunt în niciun caz partide radicale.
În ceea ce privește tema noastră de interes, îngrijorarea principală nu o reprezintă coaliția în sine, care nu conține partide extremiste sau eurofobe, ci moderat conservatoare, cât mai degrabă formațiunile radicale din Opoziție care ar putea inflama tema în spațiul public, evident din rațiuni de imagine, obligând coaliția și premierul fie la prudență, fie la înăsprirea tonului la adresa României și Bulgariei.
Ne amintim că așa a câștigat Rutte alegerile din 2017, „furându-i” lui Geert Wilders tema anti-islamistă și anti-imigrație printr-o șarjă la limita populismului și prin interzicerea propagandei și mitingurilor electorale ale turcilor de pe teritoriul țării, cu privire la referendumul de revizuire constituțională inițiat de Erdogan.
Dacă nu ar fi recurs la acest artificiu populist pe finalul campaniei, probabil Rutte și VVD ar fi fost devansați în 2017 de extremistul naționalist Geert Wilders. Era un moment de creștere puternică a dreptei naționaliste eurofobe și anti-imigraționiste.
Da, guvernul de la Haga, cu același premier în frunte, dar cu formule ușor diferite ale coaliției de-a lungul ultimelor trei mandate, s-a opus constant aderării României, încă din primăvara lui 2011, când tema s-a pus prima dată în discuție în Consiliul UE, după ce Comisia și Parlamentul European au recomandat primirea României.
De-a lungul timpului, nu doar Țările de Jos s-au opus aderării României, dar Haga a făcut-o constant. Alte state au apărut și au dispărut în anumite momente din „gruparea Nu”, dar Haga nu și-a modificat opinia în ultimii 11 ani.
Care este procedura la Haga? Ambasadorul olandez la București a menționat recent că premierul nu poate decide ce vot să dea, fără să consulte Parlamentul de la Haga. Este această etapă obligatorie sau poate Mark Rutte, teoretic, să își asume solitar o decizie?
Da și nu. Sigur că Țările de Jos sunt o democrație parlamentară, în care funcționează principiul fundamental al răspunderii politice a Guvernului în fața Parlamentului. Legislativul trebuie să aprobe principalele direcții politice ale Executivului. Un premier nu poate face lucruri care sunt evident împotriva voinței Parlamentului, fiindcă și-ar șubrezi în acest fel poziția.
Guvernul olandez nu este însă chiar așa lipsit de puteri și de spațiu de acțiune cum încearcă unii să-l prezinte, probabil pentru a-l proteja în această discuție sensibilă pe premierul Mark Rutte.
Nu există o decizie a Parlamentului de la Haga împotriva României. Dacă dorește cu adevărat, premierul poate face în așa fel încât să nici nu existe un vot explicit al Parlamentului pentru mandatul Guvernului în Consiliul pentru Justiție și Afaceri Interne (JAI) al UE, din decembrie. Nu există această obligație.
Pentru marea majoritate a pozițiilor exprimate de Guvern în cadrul UE, nu este necesară aprobarea explicită, punctuală, a Parlamentului. Guvernul poate cere însă un vot pe chestiunile în care devine evident că există controverse și chiar și atunci coaliția majoritară poate să forțeze aprobarea sau nu, în funcție de zgomotul de fond din spațiul public pe tema respectivă.
Depinde așadar de strategia premierului și a coaliției majoritare, de contextul politic, de discuțiile dintre partide și de atmosfera din spațiul public olandez (mass-media, rețele sociale etc.) vis-a-vis de tema „România, Bulgaria și Croația în Spațiul Schengen”. Tema poate fi trecută la foc mic, fără să intereseze prea mult opinia publică, sau poate fi inflamată puternic, în funcție de considerentele de imagine de moment.
Agenda Parlamentului este stabilită tot de liderii majorității parlamentare (nu de opoziție), dar sigur că ei au în vedere profilul electoratului lor, promisiunile din campanie, programul de guvernare, precum și modul în care partidele de opoziție ar încerca să câștige capital oportunist din exploatarea acestei teme.
Impresia mea este că Mark Rutte ar dori să rezolve favorabil această chestiune (asta a sugerat prin vizita din România), dar deocamdată nu știe nici el cât de puternică și de zgomotoasă va fi opoziția din Parlament și din societate la aderarea României și Bulgariei și dacă va fi presat contextual să treacă sau nu chestiunea prin votul Parlamentului (repet, nu este obligat de nicio lege să facă asta, nefiind vorba de ratificarea unui Tratat, de exemplu). Depinde așadar de interpretarea procedurală care se va da atunci, ea însăși fiind o decizie cu caracter politic.
Din acest motiv, declarațiile lui Mark Rutte în România au fost precaute, iar eu înțeleg această precauție. Oficialii români sperau să îi smulgă aici o promisiune, un angajament în fața presei.
Este o profundă necunoaștere a etosului olandez sobru și auster să crezi că organizezi o vizită frumoasă în România premierului de la Haga, mai cumperi ceva ambarcațiuni de la ei, și gata, l-ai „vrăjit” și l-ai făcut să dea declarații spectaculoase. Nu este Berlusconi.
Este un reflex destul de trist al guvernului român, festivist, de acum 20 de ani, de pe vremea vizitelor în România ale baronesei Emma Nicholson în guvernarea Năstase. Nu merge așa.
Vom vedea în următoarele săptămâni cum va decurge discuția pe această temă în politica olandeză și care vor fi argumentele/contraargumentele invocate.
Cu cât se discută mai puțin pe această temă, în opinia mea, cu atât ar fi mai bine pentru România, Bulgaria și Croația, pentru că este genul de temă care convine de minune opozanților, populiștilor, suveraniștilor și eurofobilor. Iar din cele trei candidate, România are cea mai lungă frontieră non-UE, la nord, est și sud-vest.
Dacă se ajunge la acest vot în Parlament, care este cel mai probabil rezultat și de ce?
Nu putem ști cu siguranță acum. România, desigur, are multe puncte slabe, vulnerabile – justiția, corupția, integritatea, clientelismul contractelor cu statul, nepotismul numirilor politice, submediocritatea multor angajați în administrație etc., să nu intrăm în detalii...
În anumite domenii, am făcut chiar pași înapoi, iar lucrurile arată mai urât astăzi decât la momentul aderării, în 2007.
Pe de altă parte, Parlamentul de la Haga nu ar fi chemat să evalueze evoluția sau involuția de ansamblu a României, ci să se pronunțe punctual cu privire la capacitatea României de a-și îndeplini obligațiile ce i-ar reveni ca stat Schengen de frontieră, iar aici cred că suntem pregătiți. Sigur că votul este întotdeauna politic, dar asta nu înseamnă că parlamentarii olandezi trebuie să voteze dacă le place România politică sau nu.
Un rezultat al unui eventual vot în Parlament ar depinde de mai mulți factori de moment – politici, economici, de presă, de comunicarea publică a Guvernului de la Haga pe tema aceasta, de crearea unei stări de spirit pro sau contra a opiniei publice olandeze etc.
Dacă momentul în Europa sau în Țările de Jos va fi prost sau tensionat în perioada următoare, sigur că nu ar ajuta. Însuși faptul că s-ar decide să existe un vot explicit al Parlamentului pentru mandatul Guvernului în Consiliul JAI ar fi un semnal nu tocmai bun. Ar fi semnalul că există o problemă asupra căreia trebuie să se decidă la un astfel de nivel.
Poate că nu se va ajunge totuși la vot în Parlament, acolo unde partidele și liderii își umflă de obicei mușchii și își accentuează atitudinea populistă, ca să nu piardă electorat în fața partidelor radicale.
Cum arată tabloul politic în Țările de Jos și cât de mult intră în calcul formațiunile extremiste? Care e specificul olandez al acestora?
Spectrul politic este foarte fragmentat, din cauza lipsei unui prag parlamentar explicit. În Parlamentul actual sunt 17 partide, din care 7 formațiuni au sub 5 deputați, existând și partide reprezentate de un singur deputat, dacă acestea au trecut de pragul implicit, adică de coeficientul electoral pentru obținerea unui deputat, care este sub 1%.
Majoritatea pozitivă, cea care susține un guvern, se formează greu, și există oricând riscul de a apărea majorități negative spontane, împotriva unor teme introduse de Guvern, dar exploatate populist de Opoziție.
La fel se întâmplă la nivelul societății. Un exemplu edificator – în aprilie 2016, un banal Tratat de Asociere între UE și Ucraina, care nu reprezenta niciun fel de riscuri sau costuri pentru economia și societatea din Țările de Jos, a ajuns să fie supus ratificării prin referendum (coaliția majoritară nu și-a asumat atunci răspunderea de a-l ratifica în Parlament, din cauza atacurilor Opoziției, preferând referendumul) și a fost respins până la urmă covârșitor de majoritatea cetățenilor olandezi (61% au votat NU), după ce partidele populiste au folosit ocazia pentru a ataca virulent Guvernul.
Așa se întâmplă, din păcate, când țările cu reputație slabă ajung să intre în malaxorul populismului – toată lumea încearcă să-și facă jocurile de imagine pe seama lor... Ucraina a fost atunci victima populismului politic al partidelor de opoziție și a lipsei de asumare politică a partidelor din coaliția guvernamentală. Dar nu poți obliga un politician ales democratic să treacă peste ceea ce el ar putea crede că este opinia alegătorilor lui, doar pentru a vota ceea ce Guvernul sau cei din alte țări consideră că ar fi justificat și moral. Iar Țările de Jos chiar sunt o democrație.
În cazul în care premierul olandez va folosi veto pentru a bloca aderarea României (și a Bulgariei?), va fi singurul stat care se poziționează astfel sau vedeți posibile și alte voturi negative?
Deocamdată nu știm să existe alte guverne care să mai exprime rezerve, dar, cine știe?, pot apărea în ultimul moment țări prietene, ca să nu lase Haga singură...
Nu aș avansa însă acum neapărat o astfel de teză alarmistă. Eu rămân la un optimism moderat față de tema aderării României la Spațiul Schengen, cred că șansele noastre au crescut destul de mult, pe fondul războiului din Ucraina, așa cum războiul din Kosovo ne-a deschis drumul spre începerea negocierilor de aderare la UE și spre invitarea în NATO.
Important acum este ca Țările de Jos să anunțe la un moment dat susținerea pentru adoptarea deciziei de primire a României, iar atunci direcția votului în Consiliul JAI ar fi clară. Dacă Haga trece de la roșu la verde, aș fi aproape sigur că nu ar mai apărea alt veto.
Al cui este eșecul Schengen? Sigur, Comisia Europeană a spus deseori că între MCV și Schengen nu există o condiționalitate directă, dar politic, argumentul amânării pentru România a fost cel dat de MCV. E un eșec diplomatic, unul politic sau România e, să spunem în sens larg, o victimă a unor calcule politice, mai degrabă?
Și una, și alta. România nu are un profil extern impecabil și, pe bună dreptate, sunt multe dezamăgiri pe care noi înșine, nu olandezii, le avem față de sistemul judiciar, față de corupție, față de slăbiciunile instituțiilor administrației publice etc.
Dar România s-a pregătit mult, după 2010, pentru a îndeplini criteriile tehnice iar UE a recunoscut la toate nivelurile îndeplinirea criteriilor tehnice.
Când este însă vorba de o țară cu realități politice, administrative și judiciare precare, cu o imagine vulnerabilă în exterior și în interior, cum din păcate este România (iar dezamăgirile interne s-au accentuat mult în anii din urmă, când în justiție vedem un regres și o restaurație cum nu au mai fost de vreo 20 de ani), este adevărat că și jocurile se fac mai ușor pe seama unor astfel de țări.
E greu să convingi că excelezi la capitolul Schengen, când ai o mulțime de alte capitole și probleme care nu merg bine, care țin de lipsa de seriozitate politică și administrativă și de eșecul partidelor de a livra realizări conform propriilor promisiuni electorale.
Dacă nouă nu ne place cum arată România politică, judiciară, administrativă și educațională, haideți să ne întrebăm ce argumente ar avea olandezii să le placă? Speranța este însă să nu se facă la Haga acest tip de evaluare de ansamblu (țară credibilă sau nu), ci să se rămână la discuția privind criteriile tehnice pentru Schengen.