„Was ist des Deutschen Vaterland?
So nenne endlich mir das Land!
So weit die deutsche Zunge klingt
Und Gott im Himmel Lieder singt:
Das soll es sein! Das soll es sein!
Das, wackrer Deutscher, nenne dein!”
”Care este Germania – țara strămoșilor noștri?
Care este această măreață țară, spune-mi!
Peste tot unde se aude limba germană
Și peste tot unde i se înalță imnuri Domnului din Rai
Aceasta trebuie să fie, aceasta trebuie să fie
Și voi, germanilor, s-o numiți țara voastră!”
Istoria europeană, din momentul în care Napoleon a pus piciorul pe pământ german și până astăzi, este o permanentă dezbatere a „dilemei germane”. Cum ar trebui să arate Germania? Cât de mare ar trebui să fie? Poetul naționalist Ernst Moritz Arndt (1769 – 1860) a dat un răspuns (în 1813, în plin război împotriva lui Bonaparte) foarte personal, dar încă extrem de popular, întrebării în jurul căreia s-a derulat istoria continentului european în ultimele 200 de ani.
După Congresul de la Berlin, din 1815 și până în 1866, în cei 51 de ani când 37 de state de limbă germană formau „Confederația germană”, dilema/problema/întrebarea germană era, de fapt, chestiunea alegerii variantei de unificare a celei mai mari națiuni de pe continent: „Großdeutsche Lösung”- soluția „Germania cea mare”, incluzând toți vorbitorii de germană, variantă promovată de către Imperiul austriac sau „Kleindeutsche Lösung”- soluția Germaniei mici, variantă promovată de Prusia.
Până la urmă, Germania s-a format în jurul Prusiei lui Bismark (1866-1871) și a rămas așa până la Anschluss-ul din 1938, care a transformat republica austriacă într-un land german (Oestmark sau Land Österreich). În marea Germanie (Großdeutsches Reich) din timpul lui Hitler au mai fost adăugate, pe lângă Austria și provinciile Alsace și Lorraine, Marele Ducat al Luxemburgului, Sudetenland, Bohemia, Moravia, Memelland (azi Klaipeda în Lituania), Eingegliederte Ostgebiete (adică teritoriile poloneze anexate, unde se dorea germanizarea totală), Freie Stadt Danzig (azi Gdansk, în Polonia) și Generalgouvernement (centrul Poloniei, ocupat, dar nu anexat).
După terminarea războiului, în 1945, Großdeutsches Reich a fost din nou împărțită în trei state: Austria, Germania de Vest (RFG) și Germania de Est (RDG), iar o parte importantă a teritoriului a intrat în componența altor state, precum Ehemalige deutsche Ostgebiete (fostele teritorii estice germane, dincolo de linia Oder-Neisse, incluzând Danzig – astăzi părți ale Poloniei și Lituaniei), Luxembourg, Alsace și Lorraine (astăzi provincii franțuzești), Bohemia și Moravia (astăzi, în Cehia) etc.
Noua Germanie de după război a renunțat total să revendice teritoriile cuprinse în alte state, dar nu a renunțat niciodată la ideea reunificării Germaniilor de Vest și de Est. Existența a două state germane era numită „die offene Deutsche Frage” –dilema/întrebarea germană la care (încă) nu s-a răspuns. Într-un final, zidul Berlinului a căzut și chestiunea germană s-a închis, cele două state s-au reunit pe 3 octombrie 1990 și, astfel, s-a ajuns, din nou, la „Kleindeutsche Lösung”- soluția micii Germanii, adică un stat german fără Austria și părțile germane din fostul Imperiu habsburgic.
Și totuși, Germania rămâne cea mai mare și mai importantă țară a continentului. Iar astăzi, mai mult ca niciodată, Uniunea Europeană începe să semene cu un Großdeutsches Reich. Armele germane de astăzi sunt, evident, economice. Economia germană este un sfert din economia întregii Uniunii Europene, iar germanii reprezintă 18,5% din populația aceleiași Uniuni:
Fiecare al patrulea euro produs în UE provine din Germania. Ascensiunea Germaniei ca economie dominantă a Uniunii s-a petrecut în ultimii 30 de ani, mai pronunțat în ultimii 15 ani, în mandatele succesive ale Angelei Merkel. După reunificare, observăm trei perioade distincte în raportul dintre marile economii continentale - Germania, Franța și Italia: perioada dintre 1991 și 2002, atunci când cele trei economii erau apropiate și comparabile ca performanță economică (PIB/locuitor, PPP- în prețuri comparabile), apoi perioada 2002-2010, când germanii se detașează ușor de celelalte două mari economii, pe fondul trecerii la moneda comună euro și perioada 2010-2020, când Germania atinge performanțe mult superioare celorlalte două națiuni.
Dacă în 1991, PIB/locuitor era de 20 944 dolari în Germania, 19 503 de dolari în Italia și 18 293 dolari în Franța, în 2002 avem 29.178 de dolari în Germania, 28.736 de dolari în Italia și 28.523 de dolari în Franța. În 2010, după doar opt ani de existență a monedei comune, euro, cifrele încep să arate mult mai nuanțat: 38.982 de dolari în Germania, 35.185 de dolari în Italia și 35.930 de dolari în Franța. Iar în 2020 diferențele se amplifică: 53.694 de dolari în Germania, 41.839 de dolari în Italia și 46.226 de dolari în Franța. După 18 ani de monedă comună, economia germană este cu 28% mai performantă decât cea italiană și cu 16% mai performantă decât cea franceză!
Dominația germană asupra Europei a început pe 3 octombrie 1990, odată cu intrarea în vigoare a tratatului de unificare, Vertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik über die Herstellung der Einheit Deutschlands, practic o aderare a landurilor estice la statul federal vestic. Atunci, Germania reunită a devenit un colos, cea mai mare piață și cea mai mare economie de pe continent.
Principalul motor al expansiunii germane în Europa este exportul. Cu 1380 de miliarde de dolari, Germania este cel mai mare exportator de bunuri de pe continent, Exportweltmeister –ul Uniunii Europene și al treilea cel mai mare din lume. Pentru a înțelege dimensiunea colosală a exporturilor nemțești, trebuie să observăm că ea este aproape la fel de mare ca suma exporturilor americane (1.431 de miliarde de dolari) sau că depășește suma exporturilor următoarelor două națiuni europene (Olanda, 674 de miliarde de dolari și Italia, 496 de miliarde de dolari).
Comerțul exterior aduce un excedent de aproape 200 de miliarde de euro țării situate între Rin și Oder, cam cât este PIB-ul României cu totul.
Dintre toate marile economii ale lumii, Republica Federală Germană este cea mai internaționalizată, cu o pondere a comerțului exterior în PIB de aproape 88%! Astfel încât, 28% din locurile de muncă nemțești se datorează exporturilor. Ba chiar, mai bine de jumătate din locurile de muncă (56%) ale puternicei industrii manufacturiere germane se datorează exporturilor.
Dacă ne uităm cu atenție la comerțul exterior german, vom vedea că două treimi din acesta este destinat Europei: 67,1% în cazul exporturilor (58,5% în UE) și 65% în cazul importurilor (55,5% din UE). O importanță din ce în ce mai mare o are grupul țărilor BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud- marile economii din afra G7), cărora le sunt destinate 12% din exporturile germane și de unde provin aproape 16% din importurile germane.
Cea mai mare piață națională pentru produsele germane rămâne America (8,6% din exporturi), dar piața chineză este aproape la fel de prețioasă, cu 8% din exporturile nemților. La importuri însă, cu peste 11% din total, chinezii sunt principalul furnizor pentru Germania, înaintea olandezilor și americanilor.
O șesime din excedentul comercial german vine din relația cu Franța (peste 34 de miliarde de euro) și încă o șesime din cea cu Marea Britanie (32 de miliarde de euro). Dar relația cu SUA îi aduce Germaniei cel mai mare excedent comercial (36 de miliarde de euro). Nici relația cu celălalt stat de limbă germană, Austria, nu este de lepădat, cu un surplus în comerțul exterior de aproape 20 de miliarde de euro.
Un sfert din comerțul exterior al statelor UE îi aparține Germaniei:
Germania s-a dovedit, în ultimii 20 de ani, cel mai rezistent exportator occidental din lume, în fața ofensivei chineze. Ei bine, dacă marea națiune asiatică și-a triplat ponderea în exporturile lumii (de la mai puțin de 4% la peste 13%), acest lucru trebuia să se întâmple pe seama occidentalilor. Și America a pierdut o treime din ponderea mondială (de la aproape 16% la sub 11% astăzi), Italia, Franța și Marea Britanie și-au pierdut cam jumătate din ponderea globală (de la aproape 5% la puțin peste 2% fiecare dintre ele). Germania, în schimb, avea 8% din exporturile la nivel global în 2000 și 7,2% în 2020. Germania, cu alte cuvinte, a rămas singura națiune occidentală care și-a menținut greutatea specifică la nivel global.
Exporturile germane se axează pe gloriile industriei germane: unul din șase euro încasați din exporturi se datorează industriei auto, fiecare al șaptelea se datorează mașinilor și echipamentelor exportate și fiecare al zecelea euro adus de exporturile germane se datorează industriei chimice. Împreună cu echipamentele de prelucrare a datelor, primele trei industrii menționate aduc jumătate din exporturile republicii federale:
Estul Europei este, în mod special, o regiune țintă pentru exporturile germane, dar și un furnizor important pentru Germania: Polonia este a șasea cea mai mare piață de export și al patrulea cel mai mare furnizor, Cehia este a 11-a piață de export și al optulea furnizor, Ungaria este a 12-a cea mai mare piață pentru exporturile germane și al 13-lea furnizor. Iar România se află pe locul 20 printre partenerii comerciali ai nemților:
Dar adevărata dimensiune a dominației Großdeutsches Reich asupra Europei se vede din dependența celorlalte economii continentale de cea germană. E valabil și pentru cele din Est, cât și pentru cele din Vest.
Hai să ne uităm întâi spre est. Peste un sfert din comerțul exterior polonez este pe relația cu Germania (cam 26% atât din exporturi, cât și din importuri), 30% din comerțul exterior cehesc este tot pe relația cu Germania (peste 31% din exporturi și peste 27% din importuri), peste un sfert din comerțul exterior maghiar este cu Germania (aproape 27% din exporturi și peste 25% din importuri). Numai în cazul României, dependența de comerțul cu Germania se reduce la o cincime (peste 21% din exporturi și peste 19% din importuri).
Cât privește „lumea germană”, Austria are aproape 32% din exporturi către Germania și peste 38% din importuri îi vin din Germania.
Acum să privim spre vest. Franța are în Germania cel mai important partener comercial, cu o șesime din volumul total (14% din exporturi și aproape 18% din importuri), la fel și Italia (13% din exporturi și peste 15% din importuri).
Germania este cel mai mare investitor străin în Polonia:
Tot Germania conduce topul investițiilor străine în Ungaria și Austria și este al doilea cel mai mare investitor în Cehia și Slovacia.
Cât privește destinațiile investițiilor germane, mai bine de o treime merg către alte state europene:
Da, Germania s-a întors la „Kleindeutsche Lösung” și a renunțat definitv la „Großdeutsche Lösung”, dar doar din punct de vedere teritorial. Economic și în sens politic mai larg, Germania începe să-și consolideze „Großdeutsche Lösung”, dar într-un mod cu mult mai sofisticat.
Atunci când, la 14 noiembrie 1991, legendarul ministru de externe Hans-Dietrich Genscher semna, la Varșovia, tratatul de recunoaștere a frontierei Oder-Niese cu Polonia (Vertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und der Republik Polen über die Bestätigung der zwischen ihnen bestehenden Grenze ), Republica Federală a renunțat definitiv la teritorii cu populație mixtă polonezo-germană: Posen, Lauenburg, Bütow Land, sudul și vestul Prusiei de Est, Ermland, Silesia Superioară de Vest, Silesia de jos la est de Oder, precum și la teritoriile locuite exclusiv de nemți: restul Prusiei de Est, partea de la vest de Oder din Silezia, Pomerania, chiar părți din Hither Pomerania, Lusatia și Neumark.
Înainte de asta, la 15 mai 1955, la palatul Schloss Belvedere, puterile învingătoare din război au semnat „Österreichischer Staatsvertrag” (tratatul privind statul austriac), care restaura total statul independent Austria și care interzice formal orice alt posibil viitor Anschluss, iar la 12 septembrie 1990, prin tratatul „doi plus patru” „Zwei-plus-Vier-Vertrag” , RFG și RDG recunoșteau granițele actuale în fața celor patru puteri învingătoare în război, renunțând implicit, dar nu explicit, la orice pretenție asupra actualului teritoriu austriac, dar și asupra Kaliningradului actual.
Dar renunțarea la teritoriile germane care acum aparțin altor state nu a însemnat și renunțarea la obiectivul „Großdeutsche”. De atunci, din 1990 încoace, Germania și-a consolidat statutul de conducător informal al Uniunii Europene și și-a consolidat supremația economică în jurul său, dar mai ales spre Est. Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia și chiar România depind în mod esențial de Germania. În primul rând economic, dar și politic.
Pentru că Germania conduce la propriu Uniunea, prin președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, iar agenda esențială a UE se scrie la Berlin.
De exemplu, guvernul de la Berlin s-a opus intrării României și Bulgariei în spațiul Schengen și așa a rămas. De asemenea, Germania a hotărât să renunțe la centralele nucleare și a doua zi Uniunea Europeană a interzis finanțarea proiectelor nucleare din bani europeni, iar a doua țară ca mărime din UE, Franța, nu a avut niciun cuvânt de spus, deși deține jumătate din reactoarele nucleare ale continentului.
Mai mult, deși formal UE s-a situat de partea Ucrainei în conflictul acesteia cu Moscova, Germania nu a avut niciun scrupul să construiască cu rușii un sistem gigantic de conducte (Nord Stream I și II, 110 miliarde de mc anual) care va muta total și definitiv tranzitul gazelor rusești din Ucraina în Marea Baltică.
De asemenea Germania și-a impus la Bruxelles semnarea unui tratat privind investițiile cu China în plin război rece al occidentalilor cu Beijing-ul. Germania își construiește, așadar, un rol de „primus inter pares” în ansamblul celor 27 de națiuni reunite în UE. Argumentele: mărimea și forța economiei, consistența politică și lipsa de anvergură a celorlalte state importante din Uniune. Iar în acest ansamblu, moneda unică, euro, a devenit cel mai eficient dintre argumentele de mai sus. Cine vrea să înțeleagă cum a devenit Germania „primus inter pares” să privească evoluția performanțelor principalelor puteri economice ale Europei:
Povestea, pe scurt, este următoarea: în 2009, Germania era la 118% din media UE, Franța la 109%, Italia la 108%, iar Spania la 101%. Astăzi, Germania se află la 121% față de media Uniunii, Franța la 103%, Italia la 94% și Spania la 86%. Dintre toate statele mari ale Uniunii, Germania este singurul care și-a îmbunătățit avansul față de media UE, toate celelalte au scăzut, unele fiind chiar depășite de state estice.
Gândiți-vă că, în plus, Spania este măcinată de un conflict intern fără soluție deocamdată și este amenințată cu scindarea teritorială (problema catalană), Italia este marele bolnav al economiei Zonei Euro și este statul care nu-și poate menține niciun guvern pe un întreg ciclu electoral, iar Franța este condusă de unul dintre cei mai caraghioși lideri pe care i-a avut de-a lungul istoriei. Președintele Franței a decăzut de la statutul de membru al nucleului franco-german al Uniunii la statutul de primul informat asupra deciziilor care se iau la Berlin pentru întregul continent.
Singura țară mare din Europa care mai comentează deciziile de la Berlin a rămas Polonia, și ea aureolată de un succes economic impresionant în ultimele decenii. Dar, totuși, Polonia este abia jumătate din Germania și mai puțin de o șesime din economia germană. Iar singurul aliat politic al Varșoviei este micuța Ungarie.
Ce-ar fi răspuns, oare, astăzi, poetul Arndt la dilema germană? „Das ganze Deutschland soll es sein!” sau „Das ganze Europa soll es sein!”? Culmea este că germanii înșiși încep să nu mai creadă în „Großdeutsche Lösung- Europa” și privesc cu nostalgie la „Kleindeutsche Lösung”:
Unul din trei nemți crede că integrarea europeană a mers prea departe, cel mai mare procentaj dintre marile națiuni: doar 28% dintre francezi cred asta, doar 20% dintre italieni și doar 13% dintre spanioli. Istoria știe să fie ironică, uneori destul de apăsat.