Liberalii au reprezentat cândva un partid puternic, cu oameni de mare calibru, care au gestionat în secolul XIX dobândirea independenței, adoptarea alfabetului latin în locul celui chirilic sau ridicarea țării la rangul de regat.
Apoi, în secolul următor, au venit la rând întregirea teritorială din 1918, reforma agrară, adoptarea noii constituții și multe altele.
Îmi permit să apreciez că nicio altă forță politică din trecut nu și-a asumat atâtea răspunderi, urmate de atâtea răsunătoare împliniri, precum Partidul Național Liberal. Și, totuși, cei ce se pretind astăzi urmașii glorioșilor liberali de altădată se confruntă mai mult cu nereușite și rateuri decât cu succese și strălucire.
Este greu să cauți cauzele, este și mai greu să le găsești, nu-mi propun așa ceva.
Atâta îmi permit, să trec în revistă câteva momente din trecut și din prezent, cu care merită să se fălească sau, după caz, să se rușineze cel mai longeviv partid politic din România.
Din capul locului, trebuie spus că liderii de altădată ai partidului erau legați de valorile liberale nu numai prin interese, ci și prin convingeri. Liderii de astăzi par mai curând niște oportuniști dornici de funcții decât niște abnegați, atrași de idealuri și convingeri.
Căci nu poți vorbi de vreun ideal sau vreo convingere la personaje de mucava, precum Cîțu, Orban, Crin Antonescu, Tăriceanu și – îndrăznesc să spun – chiar Theodor Stolojan, fost premier propus de PSD, devenit pe parcurs fost președinte PNL.
Hai, că a fost de râsu’-plânsu’ momentul solemn când liberalul Stolojan, propus pentru funcția supremă în stat, anunța că abandonează candidatura, cu partid cu tot, inclusiv șefia partidului. Vărsând lacrimi de crocodil în direct, viitorul președinte Băsescu i s-a adresat cu „dragă Stolo”. Anunța că n-are încotro și va trebui să-și asume el candidatura la președinție. *).
În modesta mea percepție a lucrurilor, „dragă Stolo” care se traduce în stil schillerian prin „maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”, anunța cinic că Theodor Stolojan nu are loc în viitoarea nomenclatură a României **).
La propunerea lui ”Stolo”, funcția supremă în partid urma s-o ia Tăriceanu și tot Tăriceanu urma să fie nominalizat premier de către viitorul președinte Băsescu.
O tempora, o mores! Câte n-a suferit ulterior Băsescu de pe urma Tăriceanului și câte n-a pătimit Tăriceanu din cauza Băsescului! Poate unii nu observă, dar de aici se trage și calvarul PNL.
Acest partid, reafirmat în politică prin președinți de notorietate, precum Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu-Quintus sau Valeriu Stoica, s-a pomenit deodată cu un Tăriceanu, un Crin Antonescu, o Gorghiu, un Orban, Cîțu și alți anonimi.
Numele multora dintre ei au ajuns cunoscute opiniei publice abia după ce urcaseră deja, ca lideri, la vârful piramidei, și nu invers, adică să fi ajuns lideri, după ce s-au dovedit specialiști de elită și au performat ca politicieni.
Nu ascund că gândul mă duce și la domnul Nicolae Ciucă, înregimentat printre liberali, anume ca să poată fi uns premier. Căci – vai, ce rușine! – urmașii Brătienilor nu aveau pe cine promova la Palatul Victoria, din rândurile propriului partid. Ciucă era soluția faute de mieux adică, mai pe românește, întrucât altul mai breaz nu-i.
În acel moment, conjunctura politică i-ar fi fost favorabilă oricărui nou președinte PNL. Sub oblăduirea lui Cîțu, totul mersese atât de prost încât era suficient să vină oricine și să se apuce serios de orice, pentru ca acel orice să meargă mai bine decât înainte.
A venit, deci, un moment favorabil pentru cine voia să-și etaleze capacitatea și să performeze spectaculos. Peste tot era ceva de îndreptat, peste tot trebuia făcut altceva. Partidul arăta ca după Cîțu, iar țara ca după Covid.
Aveai de lucru berechet, dacă voiai să repari ce au stricat alții sau să îmbunătățești ceva. Dar, nici privind cu microscopul, nu observi ce a reparat premierul Ciucă din cele stricate de premierul Cîțu, după ce fuseseră lăsate în paragină de Orban.
Să mă ierte domnul prim ministru, dar acum un an și ceva, când domnia sa prelua conducerea partidului, crezusem că are în program să consolideze încrederea liberalilor în partidul lor, să negocieze o eventuală întoarcere a fugitivilor nemulțumiți, să caute punți de comunicare cu cei plecați, să demonstreze că actuala conducere este alta decât cea de care se despărțiseră dezertorii.
Să mă ierte domnul Ciucă dacă greșesc, dar intuiția îmi spune că reconsolidarea partidului șubrezit de predecesori nu l-a preocupat pe domnia sa nici în momentul când devenea vizibil că bălăbăneala liberalilor la nivel de vârf alimentează creșterea vertiginoasă a PSD în sondaje.
Chiar dacă pare o speculație, îndrăznesc să afirm că, fără plecarea din partid a nemulțumiților lui Tăriceanu și nesatisfăcuților lui Orban, PNL ar fi fost astăzi în vârful tuturor sondajelor. Ar depăși PSD și – foarte probabil – n-ar da motive de nemulțumire unor membri ai săi, ajunși să alimenteze sondajele AUR.
Asta au făcut Tăriceanu și Orban, au administrat, fiecare în parte, câte o lovitură sub centură Partidului Național Liberal, sub pretextul că ei ar fi mai liberali decât însuși partidul sau, cum spune un aforism împământenit și la noi, că ar fi mai catolici decât papa.
Mă număr printre naivii care crezuseră că noua guvernare a noii coaliții va opri creșterea datoriei externe – și așa uriașă – nu că o va face să explodeze.
Credeam că guvernul coaliției a venit să tempereze rata inflației, nu s-o accelereze. Credeam că va găsi rapid soluțiile legale pentru desfiițarea așa-ziselor pensii speciale, nesustenabile prin contributivitate. Credeam că va ști cum să scadă uriașele cheltuieli cu administrația.
Crezusem că va ști să stopeze declinul leului românesc, să stăvilească exodul continuu al specialiștilor și îndeosebi al medicilor peste hotare, să stimuleze turismul într-atâta încât românii să nu mai fie tentați să-și petreacă vacanța în Bulgaria, ci să vină bulgarii la noi.
Mă întreb din nou: cum este posibil ca două partide ale aceleiași coaliții, părți ale aceluiași program de guvernare, să se situeze în sondaje la o diferență aproape 10%: PNL puțin peste 21%, iar PSD peste 30%?
Sunt de acord că acesta este rezultatul unei numiri în baza principiului „faute de mieux”, dar mă întreb: nu s-a găsit, oare, altul mai bun sau nici nu s-a căutat?
Căci nu-mi vine să cred că, printre numeroșii membri ai Partidului Național Liberal, n-ar exista personalități de reală valoare, remarcabili politicieni, buni profesioniști în domeniile lor de activitate, care însă nu sunt atrași spre funcțiile cele mai înalte (și tentante!) de conducere.
M-a pus pe gânduri replica neașteptată a fostului primar de la Oradea, în prezent președintele CJ Bihor, care, fiind întrebat dacă l-ar interesa funcția supremă în stat, a răspuns ferm că nu. Domnia sa este mulțumit să performeze la Oradea (și chiar a performat). Altceva nu-l interesează.
Flerul îmi spune că onorabilul liberal bihorean evită, pur și simplu, să ajungă la mâna jocurilor noastre, dâmbovițene. Și ca el, mulți alții. Mai știu de numele unor liberali, cu o pregătire profesională și o experiență politică demne de toată lauda, dar care nu s-au făcut cunoscuți decât vag la nivel central.
Știu și numele câtorva parlamentari europeni, bine poziționați atât în țară, cât și la Bruxelles, care ar putea ocupa cu cinste fotoliul de președinte al PNL, dar de care liberalii nu dau dovadă că ar fi interesați.
Firește, pot bănui că aceste personalități, destul de pragmatice ca să prefere viața la Bruxelles plătită cu euro, ca alternativă la viața din București, plătită cu lei, pur și simplu, nu riscă să dea vrabia din mână, atâta timp cât cioara de pe gard nu este nici tentantă, nici sigură.
În aceste condiții, mi se pare că problema norocosului domn Ciucă nu este aceea că a performat sau nu la partid sau la guvern. Singura problemă este că, în cazul domniei sale, nu i s–a adresat nimeni prietenește cu „dragă Ciucă”.
- - - - - - - - - - - - - - - -
NOTE:
*) - În 2004, Theodor Stolajan a fost candidatul alianței D.A. la funcția de președinte al României. Înaintea alegerilor, însă, Stolojan și-a anunțat retragerea. La „aflarea” știrii, Traian Băsescu s-a prefăcut că înlăcrimează, și-a prezentat regretul adresându-i-se cu „dragă Stolo” și a anunțat că, în aceste condiții, el îl va înlocui pe cel „retras”, ceea ce s-a și întâmplat.
**) - „maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece” este o replică din piesa „Conjurația lui Fiesco” de Schiller, sensul fiind acela că, după și-a îndeplinit treaba pentru care fusese plătit, maurul a devenit inutil și poate să plece.
Din neștiință – ca să nu spun incultură – unii comentatori, când se referă la acest citat, fac trimitere la Shakespeare. Este greșeala lor și îi privește.