Monarhist sau republican, e greu să nu fi remarcat, să nu fi simțit grandoarea și valoarea simbolică a ceremoniei de încoronare a Regelui Charles. Pentru că, în mod esențial, despre simbol este vorba.
Suveranul Marii Britanii nu are atribuții constituționale de reală putere în stat. Puterea în regat este partajata de parlament, o instituție incomparabil diferită de ceea ce numim în România instituția omoloagă, și guvern, cu elementul său central, premierul.
Dar dacă aceștia vin și pleacă, uneori, așa cum am văzut anul trecut la Londra, cu mare repeziciune, instituția monarhică rămâne.
Așa cum este ea, încarnată de oameni cu defecte și lipsuri, care fac greșeli, care iubesc și urăsc, instituția monarhică este acolo, în război și pace, în UE și Brexit, în pandemie sau orice altă încercare.
Monarhia este o ancoră între tradiție și modernitate, între istoria veche și contemporaneitate. Și nu e o întâmplare că țările care au o astfel de ancoră, monarhiile europene, sunt cele mai așezate, mai reziliente societăți, ca să folosim un termen la modă.
Sigur că încercarea fiecărui monarh, mai ales a Elisabetei și a lui Charles, este să realizeze echilibrul fin între tradiție și conservatorism, mersul în ritmul celui mai lent dintre britanici, și nevoia de adaptare la nou, pentru a evita riscul alunecării în inadecvare, în vetust.
A făcut-o, mai greu, Regina Elisabeta, o va face, probabil cu mult mai natural, și Regele Charles. Însăși ceremonia încoronării a marcat câteva, să le spunem, modernizări, adaptări la nou. A fost un spectacol al diversității etnice, religioase, culturale, având numitorul comun al Coroanei.
Pentru că valoarea, în opinia mea, supremația monarhei, este tocmai capacitatea unică de a fi ancoră atemporală a tuturor, pentru toți, dincolo de patimi politice și, pe cât posibil, omenești.
O asemenea ceremonie, aparent opulentă, o înșiruire de simboluri, costisitoare, creează coeziune, mândria apartenenței, respect și bucuria vecinătății cu magia și istoria.
Și pentru această unicitate, la fiecare eveniment regal de mare anvergură, în primul rând o încoronare, Londra devine capitala lumii. Republicani sau monarhiști, că recunosc sau nu asta, cred că fiecare muritor are nevoie de sentimentul eternității pe care îl transmit instituția monarhică și ritualurile ei de sute de ani.
Monarhia britanică nu trece printr-un moment bun, iar Charles nu are încă anvergură și forța personalității mamei sale.
Telenovela Harry-Maghan a prins mai ales la publicul tânăr, însă la scara istorică este probabil ca aceste tulburări mercantil provocate să fie doar o picătură într-un ocean.
De altfel, Harry a venit la încoronare, ca un semn că dincolo de tot scandalul pe care l-a provocat consoarta sa, și pentru el, ancora este aceeași.
Dacă și după cât timp va fi recuperat deficitul de imagine, depinde, desigur, în bună măsură de Charles, dar și de William, viitorul Coroanei Regale, pe care, spre deosebire de imaturul sau frate, a înțeles-o profund și care și-a ales o parteneră pe măsura misiunii sale.
Cu siguranță, viitorul Coroanei regale este încurajator.
Încercarea Regelui Charles va fi să recupereze susținerea tinerilor prin apropierea de ei, prin deschiderea și modernizarea monarhiei britanice atât cât se poate cu o instituție prin excelență tradițională.
Tendințele centrifuge sunt și ele puternice. Nu mă refer doar la Commonwealth, ci și la Regatul unit însuși. Scoția tot încearcă despinderea, ar urma Irlanda de Nord foarte repede. Și nimeni nu poate anticipa care ar fi reacția Țării Galilor.
Iar emoția evidentă a Regelui Charles pe parcusul ceremoniei arată că este perfect conștient că nu preia un set de privilegii, ci de obligații și încercări.
Ar mai fi poate ceva de punctat. Însuși faptul că Regele a fost încoronat alături de Camilla are o puternică simbolistică de umanizare și modernizare.
Dincolo de toate controversele, de tragediile trecute, Charles și Camilla trăiesc o imensă poveste de dragoste, care a supraviețuit peste jumătate de secol tuturor obstacolelor, pentru care Charles a luptat o viață și până la urmă a învins.
Și-au fost și își sunt unul altuia nu o aventură, nu un moft, ci iubirea vieții, de-o viață și pentru o viață. O asemenea dragoste, de o asemenea profunzime, nu poate fi niciodată o vină, este un dar, un destin. Suferințele trecute, inclusiv a Dianei, nu au fost provocate de această iubire imensă.
Suferințele au fost provocate de imposibilitatea acestei iubiri conform unor norme azi abandonate, după un proces greu digerat, dar inevitabil, de modernizare a monarhiei.