De obicei, dragostea de România este un sentiment acut, care apare brusc, cu o lună înainte de orice campanie electorală, se consumă intens în pre-campanie și în campanie, mai pâlpâie vreo trei luni, cât timp se scriu programe generoase și (mai ales) se ocupă fotoliile de miniștri, secretari de stat și prefecți, după care eșuează în monotonie, înecată în previzibil și în grijile cotidiene.
Și, totuși, România este acum suficient de matură să-și dorească o dragoste mai adâncă, mistuitoare, dar protectoare. Și curățată de fantezii adolescentine.
România are nevoie de o dragoste permanentă, fără prefăcătorii și fără înșelări. O dragoste care vine atunci când înțelegi fiecare centimetru din ființa iubită și îl iubești ca atare. Oare cum ar arăta dragostea aceasta de România?
Românii reprezintă cea mai mare populație de europeni care au plecat din țara lor și s-au mutat permanent în altă țară din Uniune. Asta o spune cea mai recentă statistică publicată de Eurostat:
În statisticile oficiale, peste 3 milioane de români trăiesc permanent în alt stat din UE, un număr dublu față de cel al polonezilor, triplu față de cel al portughezilor și de șapte ori mai mare decât cel al ungurilor care au plecat din propria țară.
Peste 1 milion dintre ei se află în Italia, acolo unde unul din șase străini este născut în România și aproape 700.000 se află în Spania:
Încă 660.000 locuiesc și muncesc în Germania și peste 400.000 în Marea Britanie (la data elaborării statisticii, Marea Britanie era încă parte din Uniune):
Este un lucru bine știut că salariile la noi sunt cele mai mici din întreaga Uniune Europeană, exceptând Bulgaria: vecinii noștri din sudul Dunării câștigau, în octombrie 2018, un salariu brut de 2,4 euro/oră, la noi se câștigă 3,7 euro/oră, la unguri 4,4 euro/oră, la polonezi 5 euro/oră, iar la croați și la portughezi cam 5,4 euro/oră.
Dar dacă este să raportăm acest venit mediu brut la prețurile din fiecare țară, adică dacă am raporta totul la prețuri comparabile, parcă nu mai stăm chiar așa rău: mai prost ca noi stau nu numai bulgarii, ci și lituanienii, letonii, ungurii și chiar portughezii, iar slovacii stau cam la fel ca românii!
Adică, pentru prima oară în istorie, românii câștigă mai mult decât ungurii, raportat la standardul puterii de cumpărare! Iată un bun prilej pentru politicienii noștri să declame dragostea lor profundă de România, care i-a inspirat să ne aducă și pe noi peste nivelul competitorilor maghiari, într-un clasament legat de nivelul de trai.
Și, totuși, 36% din rezidenții maghiari născuți în afara Ungariei vin din România și aproape 7% din străinii de pe teritoriul Portugaliei sunt români. Bine, bine, veți zice că cetățenii români emigrați în Ungaria sunt etnici maghiari, dar dacă te uiți la orice statistică, în Transilvania și în Banat se trăiește și se câștigă mai bine decât în trei sferturi din Ungaria, iar UDMR este (într-un fel sau altul) la guvernare în România de peste 25 de ani...
De ce pleacă, totuși, atât de mulți români din țară? Să nu fi citit ei statisticile Eurostat? Să fie aceste statistici mincinoase? Sau poate ar merita să citim mai în profunzime aceste statistici? Poate n-ar strica să vedem mai multe comparații.
De exemplu, o mare surpriză este să aflăm că suntem europenii care cheltuie cel mai mult din venit pe mâncare.
Cam 26% din venitul unei gospodării românești se duce pe alimente și doar 17% din venitul gospodăriei maghiare. Sau doar 16% din veniturile gospodăriilor poloneze sau portugheze:
Parcă nu mai e chiar așa de aprinsă dragostea și atașamentul față de o țară în care fiecare al patrulea leu câștigat se duce pe mâncare. Trăim ca să mâncăm, cum ar zice unii. Dar, totuși, trăim într-o țară care este o mare putere agricolă a Europei.
Ei, să nu ne aprindem: într-un an suntem o mare putere agricolă, în altul nu prea mai suntem. După cum vrea Dumnezeu. Căci politicienii noștri, care se cam feresc astăzi de Dumnezeu, îl tot ispitesc cu indolența cu care ignoră total re-construirea sistemului de irigații.
Și uite cum, într-un an secetos pentru întreaga regiune, noi am pierdut 47% din productivitatea în agricultură, polonezii au pierdut 9,6%, bulgarii au pierdut 1,7%, iar ungurii și-au crescut productivitatea cu peste 10%.
Oare nu se întreabă nimeni cum poți să își scazi productivitatea în agricultură la jumătate de la an la an??? Păi cum să nu cheltuim mult pe mâncare și cum să nu importăm mâncare din străinătate?
Dacă ne-am îngrozit când am aflat cât cheltuim pe alimente, poate n-ar strica să aflăm și cum locuim.
Ei bine, suntem campioni europeni la locuințe supraglomerate: aproape jumătate dintre români locuiesc în condiții de aglomerație excesivă în casă, cam de două ori mai mulți decât ungurii și de patru ori mai mulți decât portughezii:
Cam aici ne aflăm astăzi: avem cea mai mare populație emigrată din Uniunea Europeană, deși nu mai stăm chiar așa de rău la venituri salariale.
Cu calitatea vieții stăm mai prost. Dacă vrem să ne uităm la sursa profundă, ultimă, a acestui rău imens care este depopularea țării, o să descoperim că economia românească a acumulat un decalaj enorm de competitivitate la nivel continental.
Neavând competitivitate la nivelul economiei, vom avea tot timpul salarii mici, locuințe mici și românii vor rămâne cu sentimentul că „afară” e mai bine și că le-ar fi mai bine în străinătate decât acasă.
Clasamentul competitivității la nivel mondial ne plasează, în 2020, pe locul 51 în lume, în scădere două locuri față de anul 2019, cu 55,59 puncte.
Deasupra noastră se află Bulgaria (59,42 puncte), Ungaria (locul 47 cu 59,95 puncte), Polonia (locul 39 cu 66, 96 puncte), Cehia (locul 33 71,25 puncte).
Sub noi se află Slovacia (locul 57 cu puncte 49,54 ) și Croația (locul 60 cu 43,89puncte ). Dacă se întreba cineva, clasamentul global al competitivității este dominat de Singapore (100 puncte), Danemarca (99, 49 puncte), Elveția (98,37 puncte )și Olanda (98,35 puncte).
De ce este atât de important clasamentul global al competitivității?
Ei bine, iată cum o definește World Economic Forum (sursa: AICI) “setul de instituții, politici publice și factori care determină productivitatea într-o țară”.
Cu alte cuvinte, competitivitatea determină productivitatea, iar productivitatea determină creșterea economică și veniturile populației. Mai simplu spus, competitivitatea unei economii este cheia care deschide calea spre prosperitatea cetățenilor din acea economie.
Pentru a fi și mai clar: România suferă un fenomen masiv de depopulare, ca urmare a unor salarii extrem de mici. Salariile sunt mici pentru că productivitatea este mică, iar productivitatea este mică pentru că avem un decalaj enorm de competitivitate.
Ei, hai, c-am descoperit roata: primul lucru pe care trebuie să-l facă conducătorii României ar fi tocmai creșterea competitivității economiei noastre.
Până-aici e totul bine și toți politicienii vor declama cu patos că sunt gata să ne sporească competitivitatea, ca dovadă a dragostei lor față de patrie. Deci ia hai să vedem care sunt cei 12 piloni ai competitivității :
Vreți să-i parcurgem? O putem face, ar fi doar un inventar al nerealizărilor țării noastre din ultimii 30 de ani. Sau cel mai bun program de guvernare pentru următorii 20 de ani pe care un îndrăgostit de România l-ar putea scrie:
- Instituții puternice care să reglementeze câteva aspecte concrete: dreptul de proprietate intelectuală (adică dreptul ăla încălcat zilnic de miile de plagiate ale personalităților publice), o administrație publică transparentă și eficientă (adică administrația aia care, pentru o aprobare de la camera 11 te trimite tot pe tine să iei un aviz de la camera 12 și să cumperi un formular tipizat de la copiatorul de la colțul străzii), independența justiției (adică atributul ăla încălcat zi de zi), guvernanța corporatistă (adică regulile încălcate de statul acționar majoritar atunci când face doar achiziții „la secret” la Transgaz sau la Electrica);
- Infrastructură de transport, energetică sau de comunicații (adică tocmai capitolul la care suntem ultimii din UE la numărul de km de autostrăzi sau tocmai capitolul la care constatăm că după 1989 nu am construit niciun km de cale ferată electrificată sau capitolul la care numărăm zero Mw putere instalată construiți după 2000 de Romgaz &Electrica &Hidroelectrica &NuclearElectrica)
- Indicatoriii macroeconomici: ratingul de țară, indicatorul la care suntem pe ultimul loc în Uniune, dobânda la creditele pe termen lung- cea mai ridicată din UE
- Sănătate și educație primară (capitolele la care avem cea mai mică pondere a cheltuielilor publice din Uniunea Europeană)
- Educație superioară și training (capitol la care suntem pe ultimul loc în UE ca pondere a absolvenților de studii universitare)
- Inovare (singurii care mai inovează pe aici mai sunt niște copii talentați, participanți la concursurile specifice vârstei lor)
- Gradul de sofisticare al afacerilor (adică faptul că „excelăm” în lohn și în fabrici mamut unde mii de oameni fără calificare leagă niște fire la o regletă)
- Mărimea pieței interne și externe (piața internă este cum este, iar la pondere a exportului în PIB suntem pe ultimul loc în UE)
- Piața de bunuri eficientă ( bunuri de import în cazul nostru)
- Piața muncii eficientă (poate eficientă pentru angajații statului, rude sau prieteni cu miniștrii)
- Piața financiară dezvoltată (da, avem o piață cam o cincime din cea poloneză și jumătate din cea maghiară)
- Gradul de pregătire tehnologică (IT și comunicații): asta chiar că e bomboana de pe colivă într-o țară la care o treime din copii nu pot participa la școala online...
Surprize, surprize! Iată cum componentele competitivității sunt tocmai cele ignorate zeci de ani de conducătorii României. Acum pricepeți, dragii mei, care este marele secret al salariilor mici din țara noastră și al faptului că am pierdut aproape o cincime din populație, fără să avem vreun război sau vreo molimă?
Poate ați remarcat faptul că, în ultimii ani, toate guvernele și partidele României laudă marele progres digital al națiunii și spune că dragostea de țară este musai o temă digitală.
Ei bine, adevărul ne va elibera, sper, de tiradele patriotarde fără motiv. Cum care adevăr? Păi clasamentul competitivității digitale a națiunilor. Pentru a nu vă demola total încrederea în steaua noastră, vă dau doar clasamentul pentru Europa și Orientul Mijlociu:
Tot o surpriză, nu? Suntem locul 35 din 40 de națiuni numărate. Ungurii sunt pe 34, bulgarii pe 32, cehii pe 24, polonezii pe 21! La cunoștințe digitale ne situăm pe locul 53 din 63 de țări, la dezvoltarea tehnologiilor digitale pe locul 48 din 63 de țări, iar la gradul de pregătire pentru viitor pe locul 49 din 63 de țări cercetate.
Concluzia este simplă și dureroasă: cei care s-au lăudat, în ultimii 30 de ani, că iubesc România nu au fost decât niște escroci sentimentali, care au sedus țara și au abandonat-o apoi așa cum au găsit-o: tot fără instituții, tot fără infrastructură, tot fără școli, tot fără spitale, tot fără dezvoltări digitale.
Pentru a ne schimba norocul ar trebui să avem norocul să fim conduși de unii care să iubească România așa cum se iubește o țară în acest mileniu. Adică dezvoltând-o exact după tiparul națiunilor fruntașe de pe glob.
Poate că noua majoritate va face un mic efort să iubească România mai mult decât primul trimestru de mandat, cel rezervat (de fiecare nouă coaliție guvernamentală) declarațiilor de bune intenții și să se apuce temeinic de îmbunătățirea reală a fiecăruia dintre cei 12 piloni ai competitivității.