Când a fost întrebat dacă un istoric trebuie să fie obiectiv în scrierile sale, scriitorul André Malraux a răspuns că depinde de obiectivul său. Istoricul pur trebuie să fie obiectiv, să încerce să „transforme o confuzie în ceva inteligibil.”
Însă dacă e vorba de un combatant, istoria va fi doar un instrument de care el se va servi pentru a construi un fapt precum un roman, un fapt pe care îl va injecta cu emoții, cu tot feluri de sensuri. Obiectivitatea va fi astfel ignorată, faptul, construit pe subiectivitate.
Putem să ne punem aceeași întrebare și despre adevăr. Cu ce scop invocăm adevărul?
Luptăm împotriva știrilor false, dorim să scoatem la iveală adevărul, dar, pe de altă parte, când e vorba de promovarea propriilor convingeri, uneori îl evităm sau chiar îl distorsionăm potrivit intereselor proprii. ‘Dușmanul’ trebuie criticat și pedepsit pentru că ocolește adevărul, noi, dimpotrivă, sau diverși lideri politici, credem că avem dreptul de a-l transcende, pentru că, de fapt, mesajul pe care vrem să îl transmitem e mai important decât adevărul în totalitatea lui.
Mai ales când există crize politice și în timp de război, când pericolul de pierdere e mai mare și dorința de manipulare a celuilalt mai vizibilă, adevărul pare să sufere cel mai mult.
Devine un simplu instrument cu care jonglăm în funcție de argumentul pe care vrem să îl promovăm. Adevărul pare să fie precum lumina, care are masă doar când e în mișcare.
Particule de adevăr capătă greutate, se răspândesc când servesc un principiu, o valoare, un raționament care e menit să facă valuri.
Pe câți dintre noi ne interesează adevărul în starea de repaus? Sau mai bine zis, pe câți dintre noi ne interesează adevărul în totalitate, în imparțialitatea lui?
Dorința de putere, manipularea discursului politic prin privilegierea persuasiunii necinstite, a limbajului emoțional și a distorsionării faptelor par să înlocuiască necesitatea dezvăluirii adevărului care, astfel, cu timpul se devitalizează.
George Orwell zicea că "Ceea ce este cu adevărat înfricoșător la totalitarism nu este faptul că săvârșește atrocități, ci că atacă conceptul de adevăr obiectiv." Adevărul obiectiv există în sine, e ceva pe care îl descoperim, nu presupune idei, fapte, pe care le fabricăm.
Se pare că mentalitatea totalitară își înfige ghearele și în statele pe care le considerăm democratice. Adevărul riscă să devină controlat.
Principii și valori pe care le ridicăm la rang înalt în condiții 'normale', precum respectarea dreptului internațional, favorizarea dialogului și a negocierii, independența sistemului judiciar, libertatea de exprimare, tot ce ar înlesni pluralismul politic şi ar minimiza riscul căderii în confortul ipocriziei morale, par să fie tratate cu lejeritate.
Nu mai par să constituie o bază, un sistem în interiorul căruia se mișcă adevărul, ci mai degrabă o anexă modulabilă.
În linia gândirii lui Hannah Arendt, când tendințele totalitare sunt vizibile, are loc o criză a culturii. Istoria își pierde sensul, complexitatea adevărului e trecută cu vederea.
Adevărul e necesar, dar în același timp și vulnerabil, ușor maleabil. Depinde de noi cum îl folosim. Dacă dorim să prezentăm realitatea așa cum e, în toată complexitatea ei, în același timp încercând să o și înțelegem, atunci încurajăm adevărul obiectiv.
Dacă prioritatea noastră e voința de putere, pretențiile de superioritate morală, ori de dreptate (unilaterală), atunci adevărul ia o formă combativă.
În acest caz, trebuie să acceptăm și riscul că el va putea fi subiectiv, reconstruit pe baza interpretărilor individuale de evenimente şi experiențe, și nu neapărat scos la iveală în puritatea sa precum adevărul obiectiv.