Când zilierul Marin i-a acuzat pe milițieni că i-au încălcat drepturile, nu avea în minte niciun fel de contestare ideologică.
S-a simțit doar nedreptățit și nedreptatea asta personală va deveni combustibilul care îi va susține nu doar lupta față de o putere politică abuzivă, ci și verticalitatea unei conștiințe pe care milițienii, securiștii, nomenclaturiștii, vecinii care cedaseră demult i-ar fi vrut-o năclăită.
Când citești despre odiseea unui simplu om în confruntarea lui cu sistemul totalitar, așa cum a scris-o istoricul Mihai Demetriade, te șochează tocmai completa inapetență pentru ideologie și puterea politică de la vârf a celui care intră într-o coliziune distructivă cu întreg regimul comunist.
Dar tocmai această capacitate de a fi șocat este meritul microistoriei despre represiune pe care o scrie Demetriade.
Felul în care s-au derulat lucrurile după 1989, confiscarea agendei și a spațiului public de către narațiuni dominante, multe dintre ele servind tocmai celor care se rebotezau democratic, a făcut să pară că nimic nou nu poate fi spus despre comunism.
Maniheismul a dominat societatea și a creat teze în aceeași cheie: disidența românească a fost infimă, cu toții au/am fost turnători, rezistența a fost și ea minoră și mămăliga nu prea a explodat. În plus, defectele morale s-au mutat și în postcomunism, ceea ce a fost demonstrat cu alegerea lui Ion Iliescu.
Or, rostul acestui maniheism îl putem înțelege la trei decenii distanță, când, general vorbind, avem convingerea că știm totul despre dictatura comunistă și nu mai au niciun sens dezbaterile.
De aceea este atât de semnificativă această posibilitate a capacității de a ne șoca. Șocul este cel care ridică cortina narațiunilor dominante și ne lasă să privim direct în beciul care devenise o țară terorizată milimetric de o putere dictatorială potrivnică omului.
Mihai Demetriade accentuează instrumentele prin care dictatura proceda la o teroare mult mai eficientă chiar decât cea a asasinatelor, torturilor și temnițelor dure din primele decenii ale instaurării comunismului în România.
Omul nu mai era distrus în trup, imediat, ci în minte și spirit: era însingurat, izgonit din comunitate, scos din orice rânduială și viață sociale.
Așa cum o resimte Marin, doar omul care a devenit un caz diplomatic, e vorba despre un regim politic care îl nedreptățește pe om în lucrurile lui obișnuite: adevărul, familia, proprietatea privată.
Nu pe disidentul nemulțumit ideologic, ci pe omul care devine vizibil pentru regimul de opresiune, în timp ce-și caută dreptatea: să se admită că i-au fost încălcate drepturile prin arestare și confiscarea bunurilor, să fie despăgubit pentru ce i s-a luat și abia apoi să i se ia cetățenia și să fie lăsat să plece.
Dintr-un om simplu, cu un cotidian deloc sofisticat, Marin ajunge un opozant în toată regula, care poate în pericol regimul.
Este răpit, internat la psihiatria politică, deposedat de familie, hăituit de autorități și vecinii care îi produc și una dintre cele mai groaznice suferințe, îi otrăvesc câinele, este lipsit de tratament medical, împiedicat să ajungă la întâlniri cu diplomați străini. Dar nimic nu-l poate convinge să facă un minim compromis, pentru că pentru el compromisul e mereu maximal și îi angajează întreaga existență, tot ce știe el despre sine, lume și, iarăși, adevăr și dreptate.
Or, asta face imposibil orice pact cu diavolul, pentru că supraviețuirea lui depinde tocmai de capacitatea de a nu legitima răul și absurdul.
Nu se poate salva salvându-și trupul, obținând hrană, medicamente, dreptul de a munci decent, pentru că tocmai salvarea prin compromis l-ar înfunda iremediabil.
Fără să aibă cea mai mică nemulțumire ideologică, fără să pună în culpă partidul, Securitatea, ideologia terorii, Marin se situează din capul locului de partea drepturilor omului. Nu te pui cu viața omului, spune el.
Sunt mai multe achiziții de drum lung pe care ni le dă volumul lui Mihai Demetriade. Una dintre ele este lărgirea perspectivei și ieșirea din limitările dominante, cum este aceea a disidenței definite tehnic. A doua este însă cea mai importantă: conștientizarea a ceea ce au făcut dictatura comunistă și feluritele feluri ale terorii și complicității din viața unui om. Un singur om, cu țara lui.
Marin Chiriță dispare în 1991 și nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu el, în pofida cererilor făcute către autorități. Nu există certificat de deces, nu există martori. E ca și cum ar fi fost redus la inexistența absolută, suprema teroare.
Știm că și-a salvat conștiința, dar înțelegem că a plătit toate prețurile. În ecuația unei vieți această neînfrângere a spiritului cum se măsoară?
***Mihai Demetriade, Țara unui singur om. O microistorie a represiunii din anii 1970 – 1980, Editura Polirom