Unul dintre argumentele celor care spun că România trebuie să intre în Schengen, în pofida unor vulnerabilități pe care le are, este acela de tipul what about: Ungaria, care pune probleme serioase legate de statutul de drept și care subminează unitatea UE, spre satisfacția lui Putin, este în Schengen. Acest argument întoarce însă pe dos demonstrația.
De câțiva ani, liderii Uniunii Europene încearcă să găsească instrumente prin care să sancționeze în mod real încălcările principiilor UE, într-un stat membru.
Cazul cel mai vocal este cel al Ungariei lui Viktor Orban, dar pe masa UE s-au aflat atât cazul Poloniei, cât și cel al României din epoca Dragnea. Însă, indiferent de cât de tare sfidau aceste trei țări Uniunea Europeană – și în cazul Budapestei lucrurile au căpătat accente grave în ultimele luni -, nu exista niciun mecanism suficient de puternic care să le sancționeze.
Articolul 7, considerat multă vreme un articol extrem, și-a atins din capul locului limita: atâta vreme cât Ungaria și Polonia, cele două țări pentru care a fost începută procedura de activare a acestui articol care le-ar fi lăsat practic fără drept de vot, își păzeau reciproc spatele, nicio procedură nu putea fi dusă la final.
Așa a ajuns UE la dezvoltarea unui instrument eficient: blocarea banilor europeni, acolo unde un stat încalcă regulile și valorile democratice.
România însă nu mai e pe lista neagră a UE, odată cu îndepărtarea regimului Dragnea de la putere și în pofida criticilor constante care vin dinspre societatea civilă și care privesc opacitatea instituțională și stagnările, dacă nu regresele, din justiție.
Mai mult, există la București cazuri de jurnaliști amenințați, cel al Emiliei Șercan fiind chiar menționat de rapoarte internaționale privind libertatea presei.
Discuțiile de la Bruxelles sunt mai degrabă laudative privind România, raportul adoptat în Colegiul Comisarilor, care recomandă primirea țării noastre în Schengen, este descris ca fiind cel mai bun de până acum, iar eurodeputații români sunt considerați a fi printre cei profesioniști din Parlamentul European.
Și atunci, dacă Ungaria și Polonia au rămas teribilii UE, în cazul Budapestei pedala sfidării Bruxelles-ului fiind puternic apăsată, iar România a trecut în rândul statelor care nu mai pun probleme de democrație Uniunii, de ce cele două sunt membre Schengen, iar România nu?
Întrebarea este validă, doar că răspunsul dezirabil e ușor de infirmat: tocmai știind ce se poate înâmpla cu statele care au vulnerabilități democratice, tocmai văzând cum a transformat Viktor Orban Ungaria, statele cu democrații consolidate – asta neînsemnând perfecte – ar putea să fie acum mult mai prudente în ceea ce privește extinderea Schengen cu Bulgaria și România.
De altfel, este unul dintre argumentele pe care Olanda le-a pus în circulație în săptămânile din urmă și care au fost întărite de opoziția parlamentară din Suedia. Miza poziționării din Suedia nu a fost ca România să fie pedepsită prin neintrarea în Schengen, ci ca dezbaterea despre oportunitate să aibă loc.
Este deja loc comun că Olandei i-ar fi mult mai simplu dacă ar găsi măcar un aliat în rândul statelor din Schengen, astfel încât chestiunea lărgirii Schengen și cu România și Bulgaria să fie amânată pentru o sesiune specială a JAI, data vehiculată fiind 20 decembrie, urmând ca la întrunirea din 8 – 9 decembrie, decizia să privească doar intrarea Croației.
Este acesta dublu standard? Sunt criteriile privind aderarea României și Bulgariei mult mai drastice?
Întrebarea ne trimite mai degrabă în registrul victimizării și nu e pusă corect. Întrebarea corectă este nu dacă în acest moment Varșovia și Budapesta îndeplinesc condițiile care se pretind României, ci dacă cele două întruneau condițiile cerute atunci când au intrat în Schengen.
Mai mult, deși pe holurile de la Bruxelles Viktor Orban este considerat unul dintre politicienii cei mai puternici din Europa, pentru că e la început de nou mandat, în vreme ce alții, inclusiv Mark Rutte, se apropie de ieșirea de la putere, tăierea banilor europeni este o sancțiune cât de poate de serioasă, așa că teza dublei măsuri nu se susține.
Cel mai probabil, România va fi primită în Schengen, pentru că așa e mai simplu în acest context și pentru UE, iar românii nu pot fi percepuți ca fiind cetățeni europeni de grad secund, dar asta nu înseamnă o legitimare a democrației de la București, chiar dacă Bruxelles-ului nu îi este în acest moment convenabil să vadă tentele iliberale.