Sunt peste șapte luni de când guvernul generalului Nicolae Ciucă este instalat la Palatul Victoria și nu numai că se menține acolo aproape netulburat, dar nici nu se prea observă neînțelegeri, controverse sau polemici, capabile să pună în pericol trăinicia coaliției.
Nu-mi vine să-i atribui premierului cine știe ce merite și nici măcar liderilor coaliției. Să fim cinstiți, nu meritele îi leagă pe ei unii de alții, nu destoinicia unor impunători oameni politici, ci aș zice că interesele și numai interesele. Cu toții își doresc să rămână la butoane timp cât mai îndelungat, netulburați de nimeni, nici măcar de Opoziție.
Iar Opoziția pune umărul vârtos la stabilitatea coaliției, în opinia mea. Câteva moțiuni, întocmite „ca de ochii soacrei” și fără sorți de izbândă, i-au aruncat încă o dată în derizoriu pe inițiatori și au consolidat piedestalul coaliției, nu l-au clătinat.
Atacul suburban, la care s-a pretat lamentabil deputatul George Simion pe aeroportul din Viena, cu strigăte și injurii la adresa colegului Virgil Popescu, a dat mesaj că vechiul conflict politic dintre ei este o răfuială personală, nicidecum vreo confruntare de idei.
Tot reorganizându-se după ce, la guvernare fiind, își făcuse harakiri, USR nu este capabilă să mai sperie pe nimeni, când promite o Opoziție eficientă. Este drept că domnul Drulă a scos sabia din teacă, dar nu se știe dacă sabia e confecționată din temutul oțel de Toledo sau din inofensivul carton de Buhuș.
Cu asemenea Opoziție, singura condiție pentru stabilitatea coaliției este ca ea însăși să nu-și dea cu stângu’n dreptu’, ceea ce nu cred să li se întâmple miniștrilor unui premier căruia i-a mers vestea că nu calcă pe coadă nici măcar un șoricel.
Dar soliditatea coaliției mi se pare un pic perversă. Deși prim-ministrul are de înfruntat provocări majore, dânsul nu se poate lăuda personal cu nicio reușită de proporții, nicio ispravă, niciun succes deosebit, o soluție capabilă să-l branduiască și să-l înscrie cu litere de aur în istoria țării.
Firește, nu-i putem pretinde premierului nostru liberal strălucirea Brătienilor de altădată, dar trebuie să recunoaștem că au existat în ultimele decenii și prim minștri peste care nu s-a așternut uitarea, după ce au plecat.
Vă mai aduceți aminte de domnul Theodor Stolojan? A preluat guvernarea într-un moment dificil, când excedentul valutar de două miliarde dolari, moștenit de la Dictator, l-a risipit cu nonșalanță tandemul Roman-Iliescu, iar România ajunsese la pragul insolvenței. Ei, bine, în numai un an de guvernare, Theodor Stolojan a readus la linia de plutire contul deficitar al plăților externe.
Balanța valutară a fost echilibrată, dar cea internă s-a pomenit zguduită de o inflație, cum nu s-a mai văzut din 1946 încoace. Atunci, un alt prim ministru – de scurtă durată, dar eficient – și-a propus să gestioneze această situație: Mugur Isărescu. A reușit să frâneze inflația și a demarat în anul 2000 acțiunea de denominare a leului, finalizată în 2005, sub guvernarea Tăriceanu. Nedornic de politică, Mugur Isărescu s-a întors la conducerea BNR susținând de acolo problemele monetare ale țării.
Mă întreb retoric: este capabil premierul Nicolae Ciucă să frâneze cumva inflația sau să oprească alunecarea spre dezastru a datoriei externe? Până acuma, n-a lăsat de înțeles că ar fi capabil, dar nici măcar că ar încerca să fie capabil.
Să-mi fie iertat, dar dacă domnul general nu se are bine cu indicatorii, dacă-i lasă numai pe seama miniștrilor, aș zice că poate rămâne în memoria posterității cu altceva.
Ar ajunge legendă dacă, de exemplu, ar rosti o vorbă, capabilă să ajungă aforism popular. Domnul Băsescu a demonstrat chiar că se poate, când scăpăra: „iarna nu-i ca vara”, „i-am ciuruit” sau „te duci pe trotuar, te opreşti lângă stâlpul din staţia de autobuz, vezi câţi oameni îţi spun bună ziua şi afli care e diferenţa dintre tine şi stâlp”.
Personalități incomparabil mai de seamă decât cel citat au intrat în legendă și prin vorbele lor de duh: „după mine, potopul”, „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu” sau „veni, vini, vinci”.
N-aș zice că mă sperie faptul că premierului pare să-i fi scăpat de sub control niște indicatori importanți, dar simt că le-au mai scăpat și altora – ca să nu zic chiar foarte multora. Căci, ca să mă exprim neacademic, dar popular, nimic nu mai pare nașpa și totul e nasol.
Cursul valutar se prăbușește, puterea de cumpărare a românilor e în cădere liberă, prețurile cresc amenințător, debitorii nu-și mai pot plăti ratele la bănci, românii continuă exodul spre alte orizonturi, iar cei rămași îngroașă rândurile sărăcimii, tot mai numeroasă.
Una singură din toate acestea dacă ar apuca-o de coarne, uneia singură dacă i-ar găsi soluție, numai de una să arate că este preocupat, domnul Ciucă ar sta poate în istorie alături de Stolojan și de Isărescu. Dar mi-e teamă că istoria a și început să-i caute loc undeva, în rând cu Viorica Dăncilă, Tudose, Grindeanu, Ponta, Cîțu, Ciorbea sau Radu Vasile.
Poate mă vor întreba unii cine sunt aceștia din urmă. Corect. Ei au fost cogeamitea prim miniștri, dar au trecut prin Palatul Victoria ca gâsca prin apă și nu ne-au lăsat în amintire decât o inflație galopantă, datorii de tot felul, prăbușirea valutei naționale, exodul românilor spre alte zări, sărăcirea omului de rând, ruinarea salariaților și scăpătarea pensionarilor.
Să-mi fie iertat, dar asta este aproape exact ca astăzi. Ce-i asta, domnilor, ne-am întors cu un sfert de secol înapoi?
Uneori mă întreb ce calcule și-o face, în gândul lui, generalul Ciucă, cel care, până a veni la guvernare, ajunsese cu toți sacii în căruță și iată că, deodată, a dat de greu. Nu-i cunosc calculele, dar dacă își face calcule, e simplu: au trecut cu bine șapte luni de guvernare, dacă mai trec încă nouă, tot cu bine, atunci la revedere!
Sub un anumit aspect, mi se pare normal. Știe și dumnealui că nimeni nu poate face imposibilul, așa că nici pe viitorul premier al PSD, care se va instala în mai anul viitor, nu-l va așteapta vreun trai pe vătrai.
În plus, un premier de mare anvergură nici nu se prea anunță. Domnul Ciolacu a dovedit că-i prea abil ca să se bage la înhămat și la riscurile ce urmează. Îmi face impresia că se ghidează pe un principiu turcesc: e mai bine călăreț decât cal.
Dacă-mi cereți o prognoză, pariez 99% că, la înhămat, se va băga Sorin Grindeanu. Îi va fi recunoscător pe veci lui Ciolacu pentru așa ceva. Iar acesta, punându-l pe Grindeanu, nu mai e obligat (noblesse oblige, nu de altceva) s-o propulseze pe Firea, ahtiată de măriri și care abia așteptă o ocazie.
Tocmai de aceea, Firea este foarte periculoasă pentru Ciolacu. Ar fi un gest sinucigaș pentru el să-i pună în mână spada care ar putea ținti exact în inima lui. Odată instalat Grindeanu la Guvern, doamna Firea este scoasă din joc pentru multă vreme. „Lasciate ogni speranza”, cum scrie, atât de deprimant, pe ușa de intrare în Infern.
Prevăd că, atunci când îl vom vedea pe orgoliosul Grindeanu la Palatul Victoria, îl vom regreta sincer pe Ciucă, cel recunoscut pentru calitățile sale ca de aghiazmă: nu ajută, dar nici nu strică.
Gluma-i glumă, dar, chiar dacă domnul Ciucă nu știe să se implice personal în problemele grave ale societății românești, ar trebui să se impună asupra miniștrilor, ei fiind mai profesioniști și mai în temă decât premierul. Dar n-o face și mi se pare regretabil dacă ar socoti că stabilitatea coaliției este mai importantă decât traiul românilor. Crede cineva altfel?
Dacă e bine ce face sau e rău, asta numai posteritatea va putea cântări. Căci stabilitate era (până la un anumit punct) și pe vremea Vioricăi Dăncilă sau a lui Ponta, dar România n-a avut de câștigat, ci numai de pierdut. Hai, că mai multă stabilitate decât pe vremea dictaturii comuniste (până s-a prăbușit, bineînțeles) nici nu se putea.
Dar era bine?