Chestiunea Schengen este tratată în România la extreme, fie cu triumfalism, fie cu indignare naționalistă inflamată. La fel de stupide, de altfel, pentru că, în mod real, nu sunt motive nici pentru șampanie, nici pentru leșin ofuscat.
Partea bună a schimbării poziției Austriei este ieșirea din blocajul total. Marcel Ciolacu are dreptate când spune că Viena nu putea să accepte deodată total și necondiționat tot ceea ce refuzase obstinat vreme de mai bine de un an. Și asta cu câteva luni înainte de alegeri foarte importante, cu extremiștii pe val.
Premierul pare să fi avut însă o epifanie în această privință, cât timp în urmă cu numai câteva săptămâni, inclusiv în interviul din 23 noiembrie de la Europa FM, amenința Viena cu o sesizare la CJUE, dacă la consiliul JAI din decembrie nu își schimbă poziția.
Este o primă breșă într-o opacitate totală, singura modalitate de a realiza un viraj de ieșire dintr-o poziție radicală, care creează premisa atingerii rezultatului final. Nu garanția, desigur.
Nu e de deschis șampania pentru că apartenența la Schengen are cel mai mic impact în cazul circulației aeriene. Sigur că e un avantaj, sigur că înlătură un sentiment de inferioritate, dar în toate procedurile de securitate ale călătoriei cu avionul, controlul pașapoartelor este doar o etapă și, în general, cu cozi mici.
Marea problemă este cea a traficului rutier, mai ales pe zona de circulație a mărfurilor, pentru care orele de staționare în vămi înseamnă pierderi imense. Și din acest punct de vedere lucrurile rămân în aer.
Cea mai mare indignare o generează condițiile Austriei, pentru că există și, cel puțin una, pe fond.
În ceea ce privește existența condițiilor, rezistă impresia greșită că îndeplinirea condițiilor tehnice pentru aderare sunt ca promovarea unui examen de licență, după care emiterea diplomei de licență, adică votul din Consiliul JAI, e doar o formalitate.
Aderarea are două etape. Una tehnică și una a exprimării voințelor suverane ale tuturor țărilor Schengen. Voința suverană de a realiza transferul de încredere pentru protecția propriilor frontiere și acordarea de vize către o altă țară.
“Nu ne păcălim unii pe alţii şi nu ne minţim, dar domnul Cherecheş a reuşit să treacă frontiera cu un buletin al unui văr mai tânăr cu 10 ani. Ăsta este adevărul, dacă vrem să ne asumăm aceste lucruri. Dacă vrem să minţim şi să băgăm tot timpul sub preş, totul, şi să credem că noi păcălim pe toată lumea, că am eu o teorie că şmecheria asta a distrus România, nu vom reuşi, că nu ne crede nimeni”, spune Marcel Ciolacu, având o nouă epifanie față de momentul în care amenința cu CJUE.
Nu suntem deloc în poziția să revendicăm încrederea când periodic dăm câte o dovadă că Poliția Română, inclusiv cea de Frontieră, e praf și pulbere.
Ceea ce nu spune dl Ciolacu este ce îl împiedică să semneze demiterea celui care a adus Poliţia în halul de deprofesionalizare, adică secretarul de stat Bogdan Despescu.
Deci, da, ar trebui să înțelegem că investiția de încredere și partajarea prerogativei protejării frontierelor și acordării vizelor nu sunt automate și orice stat are dreptul de a se proteja, mai ales când oferim mostre periodice de vulnerabilitate.
Cât despre condiția cea mai problematică, acceptarea de migranți de către România, sigur că sunt câteva aspecte de clarificat.
În primul rând, dacă este vorba despre migranții care au ajuns în Austria din România, ceea ce susține președintele PNL Nicolae Ciucă, caz în care nu s-ar aplica decât procedura Dublin, deja existentă.
Sau ar fi vorba și despre alți migranți, ajunși în Austria din alte direcții, după cum sugerează premierul bulgar, ceea ce ar depăși cadrul deja existent.
Dar principial, dincolo de detalii, ar trebui să ne hotărâm dacă vrem înăuntru sau afară. Pentru că înăuntru înseamnă și drepturi, și obligații, și avantaje, și dezavantaje, și activul, și pasivul solidarității.
Iar migranții fac parte din pasiv, desigur. Sau, altfel spus, nu se poate și cu sufletul în Rai, și cu cârnații în pod. Dacă vrem să facem parte dintr-un spațiu, trebuie să asumăm și problemele lui.
Asta principial, pentru că practic nu cred că va fi vreun exod nemaipomenit spre România și bătaie pe cererile de azil la noi.
Pe de altă parte, în România sunt din ce în ce mai mulți muncitori străini și nu au provocat probleme notabile, în afară de enervări în traficul din Capitală. Nu fac rele, sunt cu mult mai muncitori și mai respectuoși decât mulți dintre băștinași.
Până acum nu foarte mulți ani și noi eram migranți, și noi înfruntam o mulțime de prejudecați, idiosincrazii. Toți eram reduși la termenul de „români țigani”. Am uitat așa de repede?
Cât de important va fi cu adevărat acest pas înainte în chestiunea Schengen depinde în principiu de două aspecte:
- Decizia să cuprindă un calendar cert atât pentru „air Schengen”, cât și pentru frontierele terestre. Decizia JAI să fie așadar completă, iar etapizarea aplicării clară.
- Transparența totală din partea guvernanților în privința înțelegerilor cu Austria.