În timp ce Guvernul n-a găsit resurse să mărească punctul de pensie cu mai mult de 12,5% (nici măcar cât rata inflației), iar salariul minim a crescut cu vreo 15%, parlamentarii au găsit resurse berechet să-și majoreze cu 25% cheltuielile aferente propriilor cabinete din teritoriu, inclusiv salariile personalului.
Este mai mult decât o sfidare. Este o bătaie de joc. Este neobrăzarea unora care se complăceau în legislatura trecută cu motivația „pentru că putem”, iar acum au descoperit o apoftegmă: statul suntem noi!
Într-o desăvârșită unanimitate, aleșii noștri și-au votat într-un glas majorarea propriilor venituri forfetare, mai abitir decât creșterea pensiilor sau a salariilor, decât îndemnizațiile pentru mame sau copii, decât ajutorul celor cu dizabilități, decât sporurile din aziluri, alocațiile pentru hrana bolnavilor din spitale, cele pentru șomaj, și chiar decât drepturile celor loviți de boli incurabile.
Până și cei câțiva extremiști din Parlament (se știu ei!) s-au aliniat la marea sfidare a celor care-și aprobă singuri propriile privilegii, ca să le fie și lor bine – adică, mai bine decât oricăror altora.
Unde-i liderul Ciolacu, cel care se pretinde aprig luptător împotriva tuturor inechităților sociale în România? Unde-i aghiotantul liderului, nea Budăi, ministrul pus acolo anume ca să vadă lumea că numai pesediștii măresc lefurile și salariile în România, nu altcineva?
Unde-i nea Paul Stănescu, cel care susține că guvernarea fără PSD ar fi o harababură?
Unde-i USR? Unde-i Drulă, care se vrea stindardul dreptății? Unde-i AUR și nelipsitul Simion, portdrapelul din oficiu al tuturor nemulțumiților, protestatarilor și nonconformiștior de pe eșichier? Unde-i burzuluita Șoșoacă, totdeauna răzvrătită, sedițioasă și fioroasă ca taurul, dar de rândul acesta blândă ca mielușelul?
Hai, că au votat în unanimitate, adică toți cei prezenți în aula Parlamentului vineri 10 februarie, exact în prag de weekend, într-o zi în care de obicei nu vezi picior de parlamentar în Casa Poporului.
Văzând majorarea substanțială a sumei forfetare ce și-o acordau singuri pentru diverse cheltuieli, inclusiv salarii, (de la 28.080 lei la peste 35.000 de lei), nu cred că le-a venit în minte aleșilor noștri s-o compare cu veniturile celorlalți români, egalii lor în fața legii.
De atâta zor, în prag de weekend, poate nici n-au observat cât de hodoronc-tronc cade să-ți aprobi singur în februarie propria creștere de venituri, chiar de la 1 martie, ca un fel de mărțișor.
Ca să fim corecți, toate aceste costuri erau predictibile de anul trecut, prin noiembrie sau decembrie. Trebuiau incluse în buget, ca orice cheltuială, nu strecurate într-o vineri din februarie, după sfârșitul programului și în prag de weekend.
Asta face să se nască puzderie de întrebări delicate. De unde tăiem, ca să dăm? De la autostrăzi? De la sănătate? Educație? Energie? Mediu? Din altă parte?
De undeva trebuie tăiat, întrucât altfel n-am avea de unde da. Logic!
Dar peste tot e fest. Totuși, de undeva s-a și dat, de vreme ce hotărârea s-a aprobat. Ar fi neconstituțional altfel. Iar, dacă s-a găsit de unde, atunci ministrul Finanțelor, Guvernul și premierul se fac vinovați pentru un buget întocmit astfel încât pentru unii, cu gulere albe și cravată, se găsesc totdeauna disponibilități și ai de unde tăia, iar pentru alții, numai cu pulover și hanorac, ioc.
Nu-i cu ochi și cu sprâncene că în buget stau dosite sume de care nu știe vulgul, dar pe care, dacă știi parola, le poți accesa într-o veselie și fără să-ți murdărești gulerul sau să-ți șifonezi cravata? Părerea mea!
Parlamentarii se descalifică singuri prin faptul că, atunci când aprobau bugetul, le-a scăpat propriul lor interes. Dormeau în papuci atunci când aprobau bugetul. Dar acum, când încearcă să-și repare greșeala nesocotind toți bugetarii țării, se mai dovedesc și cinici: nu ne pasă de alții.
Cu tot respectul, vă rog să nu mai vorbiți de echitate, stimate domnule Ciolacu, pentru că eu unul vă respect, dar nu vă cred. Și, ca mine, sunt mulți, foa-a-arte mulți români, unii chiar social-democrați, care știu să facă deosebirea între adevăr și bluf. Poate nu o spun pe față, dar cu siguranță o fac în gând.
Firește, nu trebuie vorbit la grămadă. Poate, în mare grabă, unii nici n-au știut exact ce votează. Poate au știut, dar le-a convenit. Poate nu știau în ce condiții se vor deconta cheltuielile pe simpla declarație, căci iată cum arata respectivul document:
- „Subsemnatul,.........., (…) declar pe propria răspundere că în luna.......... am efectuat, conform art. 14 din Normele privind modul de utilizare şi justificare a sumei forfetare pentru cheltuielile de organizare şi funcţionare a birourilor parlamentare, aprobate prin Hotărârea birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 5/2013, cu modificările ulterioare, cheltuieli în sumă totală de.......... lei.
- Data . . . . . . . . . . Semnătura . . . . . . . . . . . . . . . .”
Asta-i tot: suma totală, punct și semnătura. Așa-i că nu vă vine să credeți? Statul, atât de riguros cu alții, îi plătește lunar câteva mii de lei unui privilegiat, care nici măcar nu trebuie să spună pe ce a cheltuit banii.
Și nu este vorba doar de câteva mii de lei. Leii trebuie înmulțiți cu numărul de birouri parlamentare ale fiecărui partid, cu numărul de partide, cu numărul de luni aflate într-un an, și chiar cu numărul de ani aflați într-un mandat. Înmulțiți și vedeți ce iese. Ajungem la multe milioane de lei, plătiți exclusiv pe parole d’honneur! Aferim!
Veți zice, poate, că regula nu este făcută pentru oricine. Parlamentarii sunt aleșii noștri, sunt cei mai buni dintre cei mai buni, sunt model de corectitudine, onestitate, conduită morală și probitate. Da, așa ar trebui să fie, dar nu e. Ați uitat că, în legislaturile anterioare, condamnați penal au funcționat ca parlamentari în exercițiu?
L-ați uitat pe președintele de Cameră Dragnea, preluat de mascați în plin mandat? L-ați uitat pe fostul președinte de Cameră Olteanu, trimis și el la zdup? I-ați uitat pe Tăriceanu, Vosganian, Plumb și alții care s-au fofilat de acuzații penale, de cercetări - și desigur de judecată – numai cu „argumentul” imunității parlamentare?
În materie de onestitate și conduită morală, eu l-aș adăuga aici și pe actualul deputat Marius Budăi, ministru al Muncii, suspectat de hărțuire sexuală, dar dovedit de excese bahice, după ce chiar domnul Ciolacu l-a sfătuit public s-o lase mai moale cu băutura.
Ce garanție am că, atunci când își vota majorarea cheltuielilor forfetare, domnul Budăi nu era nițel cam cherchelit?
În legătură cu respectiva sumă forfetară, am ascultat și interviul deputatului Varujan Pambuccian, care, întrebat de către o doamnă de la Digi24, a oferit un răspuns demn de o oarecare atenție:
„Doamnă, de aia îi și spune forfetar. Ăsta este un sistem care există pe toată planeta Pământ, nu este o invenție românească”.
Îi port respect și admirație domnului Pambuccian. Mi se pare că este unul din cei mai vechi parlamentari ai noștri – poate chiar cel mai vechi – de obicei, echilibrat în declarații și foarte apăsat în acțiunile domniei sale.
De aceea, nu intenționez să judec cele spuse, îmi permit doar să observ că nu tot ce există pe planeta Pământ este neapărat aplicabil în România. Planeta e mare, ea cuprinde și zona junglei africane, dar și exemple demne de urmat din multe puncte de vedere. Nu tot ce e normă la unii sau la alții se potrivește în România.
În orice caz, îmi vine mai ușor să bănuiesc un dâmbovițean că-și decontează „pe forfetare” propriile cheltuieli cu piața, cu concediul sau – se poate și asta! – cu amanta, decât să bănuiesc de același lucru un gentelman de pe Tamisa, vreun neamț din Bundestag sau vreun scandinav oarecare. Nu zic că-i imposibil, dar spun că-i mai puțin probabil.
Firește, se naște întrebarea: mai poate face cineva ceva pentru a repara situația la care am ajuns? Mi-e teamă că răspusul dezamăgește. Parlamentarii nu mai pot face nimic. Ca să fim corecți, nu pot, dar nici nu vor. Numai noi mai putem face ceva, dar asta la anul, la urnă.
Deci ca să fim corecți, putem. Dar, ca să fim și mai corecți, numai dacă vrem!