Dacă România e pusă din nou să aleagă, la fel ca în 2003, dacă să rămână alături de Vechea Europă sau să meargă alături de Statele Unite, ce va face?
La București, decidenții sunt încă atlantiști, chiar dacă uneori au dileme, cum s-a întâmplat cu liberalii în 2006 când premierul Călin Popescu Tăriceanu a cerut fără consultări retragerea trupelor românești din Irak și Afganistan unde luptau alături de americani.
PSD, care a avut propriile oscilații, nu a încercat să schimbe paradigma proamericană. Nimeni după 2006 nu a mai balansat între SUA și UE, niciun președinte sau prim-ministru român nu a căutat o legitimitate pro-europeană pentru apărare, pentru că europenii se bazează toți pe NATO, unde cei care susțin material funcționarea Alianței sunt americanii.
România, deși e în Europa și poate fi ajutată mai repede, în caz de nevoie, de statele puternice din Europa Centrală, precum Polonia și Germania, sau de mai îndepărtata Franță, totuși se bazează mai mult pe americani.
Apărarea armatei se bazează în special pe armele americane - scutul antirachetă de la Deveselu, intrat sub administrarea NATO, a fost instalat, de fapt, de americani, baza de la Mihail Kogălniceanu a fost un proiect comun româno-american dezvoltat după o idee a fostului președinte Traian Băsescu.
În precedentul mandat Trump, Statele Unite și-au mărit alocațiile pentru bazele militare de la Deveselu și Kogălniceanu.
În plus, Washingtonul a trimis soldați americani pe teritoriul României pentru a mări garanțiile pe care SUA le-au dat țării prin cele două Parteneriate Strategice, din 1997 și 2011, dar și prin declarațiile făcute succesiv de ultimii președinți americani, inclusiv de Donald Trump.
În 2003, la un an după ce România primise la Praga invitația de a fi membră NATO, dar nu încheiase negocierile de aderare la UE, când Statele Unite au format „coaliția învingătorilor” (coalition of the willing) pentru a invada Irakul, Franța și Germania au refuzat inițial să trimită trupe alături de americani.
Statele din estul Europei au fost însă mult mai entuziaste, inclusiv România, aflată atunci sub președinția lui Ion Iliescu, cu prim-ministrul Adrian Năstase. A fost o primă ocazie a fostelor state comuniste să demonstreze că s-au rupt de trecut.
Șeful Pentagonului, Donald Rumsfeld, a făcut atunci celebra comparație între „noua Europă” pro-americană și „vechea Europă” ancrasată în tiparele ei tradiționale.
România profită azi din plin de toate avantajele Uniunii Europene, dar între timp marea fisură tot mai vizibilă în blocul european nu e făcută de americani, ci de ruși.
Va conta cum va juca Donald Trump în ecuația războiului ruso-ucrainean început în 2022, fiindcă românii prin cultura lor diplomatică sunt dispuși spre compromisuri.
În plus, la vârful NATO, Mark Rutte e un apropiat al noului președinte american. După ce Trump a spus că membrii Alianței ar trebui să-și crească bugetele Apărării la 5% din Produsul Intern Brut, Rutte a preluat discursul și a argumentat că statele europene membre NATO trebuie să investească în Apărare „o mică parte” din fondurile pe care le alocă bugetelor pentru pensii, sănătate sau asistență socială, fiindcă „este o investiție în securitatea noastră și în securitatea copiilor și nepoților noștri”.
Discursul lui Rutte în care vorbește și despre războiul care vine în următorii cinci ani îi ajută mult pe extremiștii români înainte de alegerile prezidențiale din mai.
Între timp, poate că președintele american găsește o soluție pentru începerea negocierilor de pace între Kiev și Moscova. Negocieri care nu vor fi neapărat în favoarea rușilor. În fond, Donald Trump vorbește cu Putin, dar la instalarea lui a vrut să fie sigur că va veni și președinta Georgiei, Salome Zurabishvili, dată la o parte din funcție de cei care execută la Tbilisi ordinele Kremlinului.
Ambasadorul român la Washington, Andrei Muraru, spunea înainte de instalarea oficială la Casa Albă a noului președinte că „America rămâne partenerul strategic” și că, indiferent de tensiunile dintre UE și SUA, Statele Unite au favorizat România, în precedentul mandat al lui Donald Trump nu doar prin sprijinul militar, ci și prin programul nuclear civil.
Poate nici nu contează foarte mult oscilația României între America și Europa, câtă vreme nu apare pericolul alegerii între Est și Vest.
Sabina Fati