Poate niciodată nu s-a văzut mai strident ca zilele acestea contradicția dintre două Românii care par a fi ridicat, fiecare, un zid care să-i obtureze curtea vecinului. Nu se mai văd, nu se mai ating, nu mai vor să aibă de-a face una cu cealaltă. Mai ales nu vor să aibă de-a face fiecare cu votul celeilalte.
Este starea ideală a unei societăți în mâinile politicienilor care nu au o ofertă politică reală, în termeni de proiect de țară, de altfel unul dintre motivele banalizării acestei așteptări a anilor 1990. Nici nu mai trebuie să pună ceva pe masa oamenilor, să facă promisiuni, să prezinte un plan concret de reforme, e suficient să apese pedala polarizărilor și să mute discuția, și prin asta și sancțiunile, și așteptările, în curtea electoratelor.
Temele care alimentează spațiul public în ultima vreme au acest scop de a întări dihotomia: ești cu noi sau cu ei, adică împotriva noastră. În acest fel, în tușele groase ca dârele albe văzute de Olivia Steer sau ca morțile subite cauzate de vaccin, dialogul este făcut imposibil și furia e direcționată către acea Românie care este incompatibilă cu a unora sau altora.
Elitiști versus needucați. Acest maniheism nu este unul de creație românească, s-a manifestat în plenitudinea lui în Brexit și apoi în alegerile care l-au adus pe Donald Trump la Casa Albă. Se lucrează însă cu materialul clientului, deși, în acest caz, grotescul și manipulările nu sunt nici pe departe cu mult mai proaste la București. Unde e diferența e că în România ne aflăm în fața unui fenomen politic cvasi-generalizat: populismul și strategia discordiei (omul să fie lup față de celălalt care are alte credințe, și termenul e cel potrivit) sunt folosite de majoritatea partidelor, indiferent dacă se definesc ideologic de stânga, centru sau dreapta. Mai grav chiar, această strategie a întărâtării, a asmuțirii unora contra altora nu este ocolită de cei care sunt deja la putere.
Or, aici rezidă un element esențial: atunci când populismul, discordia, polarizările devin instrumente ale guvernării, nu rămân la faza electorală - în care pentru voturi politicienii apelează la astfel de strategii -, calitatea democrației este avariată. Așa cum se întâmplă în Ungaria lui Viktor Orban, în Israelul și el perfect decupat de noul guvern condus de Benjamin Netanyahu și, în general, în regimurile cu tentă iliberală.
Discursul premierului Marcel Ciolacu din Parlament, din ziua angajării răspunderii Guvernului pe noul pachet de măsuri fiscale, a fost prin excelență unul al tușelor groase și al asmuțirii unei Românii contra celeilalte: plătitorii de toate taxele sunt românii onești, muncitori și, așa cum și marxismului îi convine, săraci, în vreme ce românii exceptați de la vreo taxă, i.e. programatorii, devin, prin răsturnare, cei care fentează statul, iau din banii tuturor și, prin urmare, sunt bogați. Nu e nevoie aici să reluăm argumentele și să ne uităm, încă o dată, la pensiile speciale, acolo e o categorie supra-socială. Ce se obține este redirecționarea așteptărilor sociale, de la statul care nu gestionează criza economică altfel decât haotic, către ceilalți din „popor” care sunt altfel.
Dușmanul din interior funcționează paroxic pentru mentalitatea de cetate asediată.
Și totuși, cum ieșim din asta? Pentru că este naiv să presupunem că se vor schimba politicienii, că, speriați de efectele acestei strategii a discordiei, vor încerca să repare lucrurile, să construiască punți, asta însemnând politici sociale integrate care să corecteze disparitățile uneori colosale între diferitele clase sociale. Și România e pixelată în exces.
Cea mai contraproductivă metodă e discreditarea electoratului care e dispus să consimtă mai degrabă la teorii conspiraționiste și revanșarde. Nici măcar nu este vorba despre un electorat needucat, din contra în multe cazuri, este un electorat victimă a strategiilor de mediocritizare a educației, care scot absolvenți cu note mari, dar incapabili să concureze cu adevărat pe piața de muncă și să genereze schimbări sociale, să participe la dezbateri culturale care sunt condiția de posibilitate pentru circulația ideilor care, până la urmă, reformează instituțiile.
Avem în față un alegător alimentat cu convingerea că el este bun, de nota 8.50 – 10 la școală și care se simte nedreptățit când nu poate înțelege multe din dezbaterile de idei și la fel de puțin dintr-o piață a muncii dinamică și unde balonul se sparge: omul de nota 8 în școală nu poate livra de aceeași notă la job și așteaptă un salariu care să-i răsplătească acea notă, diploma, nu ce cunoștințe are și cum știe să le folosească.
Soluția nu mai e în mâinile politicienilor, România este în acel punct grav al istoriei în care partea din societate care a avut instrumente să se salveze, care este educată în sensul formării intelectuale, nu a diplomei și diplomelor primite după tot felul de mici cursuri și trecute cu pompoșenie într-un CV care depășește două pagini, acea parte a societății care azi își cere dreptul de a trăi onest și separat de România dusă în grotesc, să construiască ea punțile.
În școli, în fundații, dar în cetate, printre oameni, nu în bule de social media, nu la Ateneu. Patriotismul cel bun, mi-a spus Andrei Pleșu în interviul de zilele trecute, e acolo unde omul dă ce e mai bun din el locului care îi este țară și ia de la țară tot ce e bun în ea.