Îmi propun de ceva vreme să scriu despre România amorală.
Și mă gândesc în ce fel ar trebui să descriu deșertul etic care cuprinde țara noastră, făcând să apară din timp în timp, ici și colo, evenimente de o grozăvenie greu de imaginat.
Și cum se face că aceste evenimente sunt nu doar tot mai numeroase, ci și de forme și mărimi diferite, pustiind astfel tot suprafețe întinse din spațiul vieții noastre colective.
Amoralitatea nu este opusul moralității și nici complicele imoralității. A fi amoral nu te face automat rău, dar nici nu-ți îngăduie să revendici vreo virtute.
De altfel, când ești amoral, nici măcar nu-ți pasă de virtuți și de vicii, de lege și fărădelege, de respect și de dispreț. Ești doar tu însuți, dincoace sau dincolo de orice fel de preocupare morală.
Iar dacă ar fi să asemuiesc amoralitatea cu un peisaj, acesta ar fi într-adevăr unul deșertic. Lipsit de repere, dar populat de iluzii, lipsit de forme de relief altele decât unele mereu schimbătoare, peisajul amoral dă impresia celui care îl frecventează că e liber, că e singur pe lume și că ceilalți nu contează.
A deveni amoral se poate întâmpla din două motive: fie nu te-a învățat nimeni îndeajuns importanța diferenței dintre bine și rău, fie ai cunoscut-o, dar ai constatat în timp că diferența asta nu te ajută în viață, ba chiar te încurcă atunci când vrei să-ți atingi idealurile personale.
Și cred că în societatea noastră vedem cum cele două motive se împletesc de multe ori: vedem cum oamenii comit acte de o cruzime inimaginabilă (adică provocatoare de mare suferință), în condițiile în care noi știm că suferința este indicatorul cel mai sensibil al răului făcut cuiva.
Vedem cum oamenii sunt, apoi, indiferenți la cruzimea exercitată de semeni și la suferința produsă de ei. În sfârșit, vedem cum alți oameni (sau poate aceiași) nu sunt capabili să anticipeze situații producătoare de mare suferință.
Și pe toți acești oameni nu-i putem suspecta de imoralitate, adică nu putem spune despre ei că sunt răi. Nu sunt oameni care își propun să facă rău semenilor, care ar fi cruzi și violenți în mod intenționat (desigur, există și asemenea oameni răi, dar cred că ei sunt mai puțini).
Ci sunt persoane care fie nu au avut, fie și-au pierdut discernământul moral, altfel spus capacitatea de a simți momentul acela de bifurcație începând cu care o acțiune devine fie bună, fie rea. Sau care, aflate în mijlocul unei situații (ca actori sau martori ai ei), nu au abilitatea de a reacționa, asemeni pompierilor de la Constanța sau polițiștilor de la Onești, pentru că regula formală la care sunt constrânși („procedura”) e golită de orice fel de substanță umană, iar cei prinși în acțiune nu au alt reper decât cel mult supunerea la o regulă abstractă.
Ei sunt deja niște rătăcitori în pustiul moral.
Altfel spus: deprinderea diferenței dintre bine și rău (ca să numim aici pe scurt morala) este o chestiune de educație și a rațiunii, dar și a simțirii.
Ca să poți face binele și să eviți răul trebuie să fii capabil să judeci cu propria ta minte și, în exact același timp, să simți diferit facerea de bine și facerea de rău, să fii marcat afectiv de ele în feluri diferite.
Ca să judeci cu propria ta minte trebuie să fii educat pentru a avea mintea autonomă și liberă. Trebuie să fii educat acasă și la școală, trebuie să fii educat în societate și în instituții, e vorba de o educație permanentă și, de la un moment dat, reciprocă și tranzitivă.
Am fost educați, ne educăm unii pe alții și îi educăm pe cei care vin după noi. La fel și cu sensibilitatea: ea se formează din experiențe trăite și se educă la rândul ei. Nu simțim dintotdeauna și pentru totdeauna la fel, suntem afectați în chipuri diferite de fericirea sau de suferința cuiva, filtrăm diferit ceea ce se petrece în jurul nostru, dar învățăm să simțim adecvat.
Dar tocmai aici mi se pare a fi drama societății românești: că, din loc în loc, continuitatea educației s-a întrerupt, că sunt tot mai multe cărămizi lipsă în construirea unei conștiințe morale, că nu mai facem eforturi de a judeca îndeajuns cu mintea noastră, încredințând sau abandonând pur și simplu judecata altora: moderatori, influenceri, oameni politici, lideri charismatici efemeri, oameni cu gura mare și cu minte puțină.
Și, din acest motiv, nici nu mai știm să simțim răul și venirea lui: ni s-a defectat barometrul care măsoară intensitatea suferinței celorlalți, ni s-au deformat „senzorii” cu care ar trebui să percepem prezența sau amenințarea răului și, de aceea, ajungem să-l producem cu atâta dezinvoltură ori să rămânem indiferenți la el când se petrece lângă noi.
Asta s-a putut întâmpla și din cauza uzurii, a oboselii psihice colective: în absența unor strategii de grijă colectivă și în fața asaltului mediatic de brutalitate și de cruzime, oamenii s-au apărat cum au putut, cel mai adesea renunțând să mai judece și renunțând să mai simtă, închizându-se în carapacea protectoare a intimității și a indiferenței față de lume.
Dar amoralitatea este un teren cât se poate de periculos, pentru că din el se pot recruta orice fel de mercenari, partizani sau fanatici ai diferitelor cauze.
Din vidul rațiunii și al simțirii noastre se pot naște monștri reali, extremisme, fanatisme, se poate alimenta ura, se pot întreține intoleranța, lipsa de solidaritate sau de grijă pentru semeni.
Când indiferența se preschimbă în inițiativă, omul amoral poate să lovească, să bată, să ucidă fără remușcare, dar pe proceduri, pentru că și-a amputat în prealabil, voluntar sau nu, conceptul și sentimentul că face rău.
Avem nevoie de multiple și sistematice practici de reabilitare morală, așa cum se reabilitează mersul unui bolnav rămas multă vreme la pat.
O întreagă medicină a valorilor, o fizioterapie de reînviere a sensibilității colective față de tot ce e rău, nedrept, crud și producător de suferință: practici prin care să învățăm să oferim încredere celorlalți, să deprindem să deosebim tăcerea de suferință, dar și să interpretăm corect și la timp strigătul de ajutor, să evităm transformarea propriilor drame în spectacole și a propriilor bucurii în sursă de egoism. Să reînvățăm așadar să trăim în sfârșit cu ceilalți.