Reticența Germaniei de a trimite tancuri Leopard Ucrainei are cauze și motive politice, unele reale, altele false. Un motiv fals ar fi legat de faptul că trimiterea de tancuri Ucrainei ar duce la escaladarea războiului.
Acum fiind iarnă, linia frontului se află într-un oarecare echilibru: ucrainenii nu pot porni o contraofensivă, iar rușii fac pași mărunți în Donețk.
Ucraina a cerut armament greu pentru ca la primăvară să fie înarmată pentru o ofensivă pe care o dorește majoră. Asta înseamnă escaladare a conflictului? Dimpotrivă, acesta este cursul normal al războiului, cel al împingerii trupelor ruse în granițele lor naturale. Acesta este drumul necesar pentru a asigura Europa că Rusia nu o va ataca niciodată.
Pe de altă parte, nu cred că în conducerea guvernului german mai sunt creduli care mușcă nada amenințării nucleare aruncată pe piață de Kremlin.
Așa-zisa reținere a Germaniei de a vedea tancuri pe câmpiile Ucrainei, motivată de ,,rănile morale” cauzate de Al Doilea Război Mondial, nu are nimic de-a face cu realitatea de azi, este o falsă recurgere la istorie. Atunci Germania era un stat nazist care a atacat un stat comunist, URSS. Acum Germania este o democrație care trebuie să apere Ucraina de agresiunea imperialistă rusă.
Atunci, în Al Doilea Război Mondial, armata germană a fost înfrântă în luptele de tancuri purtate pe câmpiile Ucrainei. Acum Germania nu este pe front, stă la galerie și se întreabă fricos cum s-ar comporta rușii dacă diviziile de Leopard 2 i-ar trimite înapoi în patria mumă. Acum Germania nu mai ucide evrei la Kiev, are doar misiunea de a trimite armament ca rușii să nu mai ucidă ucraineni.
Situația de acum nu se aseamănă cu cea de atunci. Germania a trecut prin focul purificator al lepădării de nazism, așa cum niciun stat nu a făcut-o și merită să fie lăudată pentru acest proces de vindecare politică și socială. Atunci Germania era de partea răului istoric, acum este de partea binelui.
Motivul real al reticenței germane este că deceniile de prietenie comercială cu Rusia au creat un soi de tabu social legat de relațiile cu aceasta. Atât de mult au bătut toba politicienii ca să motiveze cumva comerțul cu gaz care făcea dependentă Germania de Rusia că societatea a ajuns să creadă că binele și stabilitatea sa economică depind de o atitudine pașnică și binevoitoare a Kremlinului.
Pe scurt, nemții cred că războiul le-a stricat bunăstarea economică și ar fi dispuși la o pace imediată numai pentru a redobândi ce Putin le-a furat, traiul călduț.
E greu să spui acum alegătorului german că livrarea de tancuri este singura șansă la stabilitate politică în Europa, iar înfrângerea Rusiei este singura cale prin care se poate încerca recuperarea bunăstării pierdute.
De aceea, Germania a jucat jocul reticenței și a așteaptat ca primul pas al înarmării Ucrainei să fie făcut de americani.
Dacă americanii trimit primii tancuri în Ucraina, Germania are la purtător scuza faptului că a fost cumva obligată, cumva forțată să trimită și ea tancuri. Americanii, supărați pe jocul german, au vrut la început să-și arate mușchii și să forțeze Germania să facă ea primul pas pentru trimiterea de tancuri, ca să se lepede în veci de tentația amiciției cu agresorul rus.
S-a ajuns astfel la un soi de blocaj politic care a dăunat Ucrainei.
Încercarea Marii Britanii de a sparge acest blocaj prin trimiterea a 14 tancuri Chalenger a făcut o fisură în acest bloc de gheață, dar nu l-a distrus.
Nici Polonia, care a declarat că nu va mai aștepta acordul german pentru a livra tancuri Leopard Ucrainei, nu a înfrânt reticența germană. Deși polonezii au discutat și cu alte state europene care au în dotare asemenea tancuri ca acestea să fie livrate Ucrainei, lucrurile nu s-au mișcat.
Germania a ținut cu dinții de punctul său de vedere și, până ce nu s-a înțeles cu Biden ca livrările de tancuri să fie făcute la unison, nu a cedat.
Au germanii partea lor de vină în întârzierea livrărilor, dar vina SUA este la fel sau chiar mai mare. Președintele Biden a întârziat rezolvarea chestiunii livrării de armament greu, iar părerea mea este că șeful Pentagonului, generalul Mark Milley, poartă o uriașă responsabilitate, pentru că l-a sfătuit pe președinte să se abțină de la o atare mișcare. Acest joc politic americano-german dovedește nu cooperarea și legăturile de amiciție, cum susține cancelarul Scholz, ci neîncrederea dintre partenerii NATO.
Lucrurile par a se fi mișcat din clipa în care Polonia și-a asumat rolul de spărgător de gheață al inutilului și neproductivului joc americano-german. Din clipa în care a existat clar șansa ca tancurile poloneze să ruleze pe câmpiile Ucrainei s-au înmuiat și reticențele germane, franceze sau americane de livrare a armamentului ofensiv. Iar ministrul de Externe Annalena Baerbock a declarat că Germania nu s-ar opune dacă Polonia ar livra tancurile Ucrainei.
Apoi, lucrurile s-au precipitat, în culise s-a ajuns la un acord, iar țările NATO vor furniza 200 de tancuri Ucrainei. Toate țările NATO și-au declarat sprijinul militar la unison ca Rusia să nu poată acuza pe nimeni în mod special, dar nici rușii nu sunt proști și au arătat imediat cu degetul Germania.
Olaf Scholz n-a scăpat de ce se temea. Toată livrarea asta festivistă în care șefi de state s-au repezit care mai de care să anunțe ajutorul militar dat Ucrainei mi-a lăsat un gust amar.
Cine mai poate răspunde acum la întrebarea ce s-ar fi întâmplat în Herson după retragerea rusă sau în luptele de la Bahmut și Soledar dacă tancurile erau trimise la vreme, din toamnă, când le-au solicitat ucrainenii?
Deja ISW, Institutul pentru Studiul Războiului, acuză germanii că au pe conștiință ucrainenii uciși în luptele din Donbas. Dar tergiversarea americană n-a jucat niciun rol nefast în problemă?
Anunțurile festiviste german și american, urmate de ceilalți cățeluși, ca Olanda, Norvegia sau Spania, mi-au lăsat un gust amar. N-a fost un moment de mândrie politică, ci unul jenant. Aplauzele din Bundestag n-au putut șterge sângele curs la Soledar și Bahmut inutil, pentru niște bâlbâieli politice de toată jena. Felul cum s-au desfășurat negocierile a arătat cât de mărunți sunt cei care au pretenția să guverneze lumea.
Pentru că altă cale pentru Europa decât cea a alungării invadatorului rus nu există, alegătorul german nostalgic după gaz ieftin trebuie să înțeleagă chestiunea asta și să se conformeze. La fel ca și impunătorul dar mult prea temătorul șef al Pentagonului, a cărui grijă principală este să nu supere mai tare Rusia, nu să pună umărul de tăietor de lemne la ajutorarea Ucrainei.