Refugiații sunt primiți cu brațele deschise de comunitatea parohială a ucrainenilor din București. Slujbele se țin la o bisericuță din lemn, care nu aparține însă comunității.
Ucrainenii din România constituie al treilea grup etnic minoritar, după comunitatea maghiară și cea a romilor, numărând 50.900 de persoane conform datelor finale ale recensământului din 2011. După ce armata lui Putin a invadat Ucraina, într-un an de zile, aproximativ 90.000 de refugiați ucraineni s-au stabilit temporar în România, cei mai mulți în București.
Statul român le asigură ajutoare cât de cât decente pentru locuință și hrană, din care, din păcate, se înfruptă și unii români retardați moral, dar cei care trăiesc drame cumplite și poartă cu ei rănile războiului au nevoie și de un loc unde să se roage pentru ei și pentru rudele lor din Ucraina mutilate sau îngropate în munții de dărâmături pe care i-au lăsat în urmă invadatorii ruși.
Duminică, 26 februarie, la parohia ucrainenă Sfântul Petru Movilă. E mijlocul zilei. Slujba de Liturghie s-a încheiat și enoriașii, între care mulți refugiați, se scurg către casele lor. Câteva grupuri mai rămân în curtea bisericii, stând de vorbă în limba maternă din care nu înțeleg o boabă. L-am rugat pe un etnic ucrainean de cetățenie română să mă ajute să comunic cu câțiva refugiați, unii dintre ei purtând haine de doliu.
"Am fugit din calea războiului în martie anul trecut", spune Ilona Kovalchuc, "mi-am luat copilul și am rămas aici, am vrut să plec mai departe, să ajung în Germania, dar am găsit adăpost la o familie de tineri inimoși care ne-a luat de la Gara de Nord și ne-a dus acasă la ei, în Giulești. Au și ei un băiețel, ne-au lăsat nouă o cameră și ei stau în două camere. Pentru că ne-au primit cu brațele deschise și mai apoi am primit și sprijin de la stat, am rămas aici. Așteptăm să se termine războiul, să ne întoarcem acasă, în Mariupol, numai Cel de Sus știe când, să mai recuperăm ce a rămas din casă și să o facem cum a fost. Băiețelul gazdelor îl învață pe Borya al meu să vorbească românește, să poată merge și el la școală. Eu am găsit să muncesc ca frizeriță, aveam acasă un salon de frizerie al meu. Asta e, vom trece peste toate. Vin aici la bisericuță în fiecare duminică, să-mi așez sufletul la locul lui".
Liuba Guzcenko și-a pierdut bărbatul în război. Are doar 23 de ani, iar Goran al ei era cu doi ani mai mic. A pierdut sarcina într-o noapte când s-a adăpostit de urgia bombardamentelor în subsolul blocului împreună cu ceilalți locatari. "Eram înghesuiți ca sardelele", povestește Liuba, "ne curgea transpirația pe fețe, hainele erau ude să le storci ca pe rufe. Am simțit cum sângerez tare și am știut că mi-am pierdut fătul din pântec. Era 24 iulie, țin minte data pentru că prunculețul din mine avea 4 luni, l-aș fi născut de Crăciun și acuma ar fi avut două luni și o săptămână. Îl botezasem în mine Goran, ca pe taică-său care zace în mormânt. E de-ajuns cât v-am spus, altele le spun bunului Dumnezeu, merg acum să aprind o lumânare pentru sufletul lui Goran".
Un preot dedicat să aline suferințele refugiaților din Ucraina
Am stat de vorbă cu preotul Vladimir Malcovici despre cum se implică biserica în problemele ucrainenilor care s-au hotărât să rămână În România până la încetarea războiului.
Parohia ortodoxă ucraineană Sfântul Petru Movilă din București nu are încă un lăcaș de cult, deși a fost înființată în urmă cu șapte ani. În tot acest timp, nu ați obținut sprijin din partea autorităților române, a Patriarhiei, a bisericii ortodoxe din Ucraina ori a statului ucrainean pentru construirea unei biserici?
Preotul Vladimir Malcovici: Sperăm să avem o biserică pentru comunitatea enoriașilor noștri ucraineni, în care s-au integrat și frații noștri refugiați din Ucraina, pe care noi i-am primit cu brațele deschise de la începutul războiului.
Am încercat să obținem sprijinul Primăriei Municipiului București, al primăriei de sector, dar nu am fost ajutați. Avem însă o colaborare foarte frumoasă cu parohia bisericii ortodoxe române Nașterea Maicii Domnului, am obținut tot sprijinul să ținem slujbele de duminică și cu ocazia celorlalte sărbători religioase de peste an la bisericuța din lemn de lângă biserica mare.
Acum, când sute de refugiați vin să se roage pentru sufletul lor și pentru frații lor din Ucraina care au fost uciși de armata rusă, bisericuța din lemn e neîncăpătoare.
Speranțele noastre se vor împlini în sfârșit. Mare mi-a fost bucuria și mulțumirea sufletească atunci când am fost contactat de un creștin, de un român care iubește comunitatea ucraineană și care a început deja să construiască în București un centru social filantropic, inclusiv un lăcaș de cult pentru comunitatea noastră.
Cum s-a implicat biserica, mai exact parohia pe care o păstoriți, în criza refugiaților? Ați reușit să alinați cât de cât rănile celor care sunt marcați de tragediile petrecute în țara lor, de morții lor care au fost scoși din mormanele de cărămizi și moloz?
Refugiații noștri, femeile și copiii de câțiva anișori, au fost primiți cu brațele deschise în comunitatea noastră parohială. Înainte de începerea războiului, comunitatea ucraineană era foarte restrânsă, o familie mică. Acum suntem o familie lărgită, avem credincioși refugiați care s-au cununat aici, care și-au botezat pruncii în biserica noastră. Vin la sfânta Liturghie în fiecare duminică și la alte sărbători creștine. Încercăm să-i facem să se simtă ca acasă la ei.
Dincolo de alinarea sufletească, biserica pe care o păstoriți i-a ajutat și material pe refugiați?
Nu numai pe refugiați. Încă de la începutul războiului am organizat colecte, credincioșii români au adus multe, multe ajutoare la biserică pe care noi le-am distribuit, le-am trimis mai departe către frații noștri din Ucraina. Am fost sprijiniți și de organizații neguvernamentale care s-au implicat cu tot sufletul în aceste inițiative ale bisericii noastre.
Numiți, vă rog, câteva din aceste organizații.
Sunt multe, dacă aș enumera doar câteva, nu ar fi drept. Dar vă pot spune că acum colaborăm cu o asociație înființată de niște refugiați ucraineni care se ocupă cu strângerea de ajutoare pentru sinistrații din Ucraina, dar mai ales pentru forțele armate ucrainene. În fiecare săptămână la noi la parohie se strâng fel de fel de obiecte, alimente, îmbrăcăminte, jucării, cărți pentru copii.
Stați de vorbă cu refugiații din calea războiului, vă spun dramele lor, îi spovediți, îi împărtășiți, le botezați copiii. Sunteți implicat cu sufletul în alinarea suferințelor lor. Spuneți-mi un fapt, un gest concret pe care l-ați săvârșit pentru dreptcredincioșii pe care îi păstoriți.
Chiar azi am botezat un copilaș al unei familii de refugiați stabilite în București de aproape un an de zile. Pentru că părinții sunt rupți de familiile lor, de prietenii lor și nu a avut cine să le boteze copilașul, am hotărât împreună cu soția să facem o faptă bună și să fim noi nașii de botez ai copilașului. Cum se spune, bob cu bob se umple sacul.
George Arun