Asta ar putea să fi fost din capul locului strategia organizației teroriste Hamas: barbaria și bestialitatea crimelor pe care le-a comis în Israel să provoace Israelul la o reacție masivă, care ar duce atât la o tragedie umanitară fără proporții până acum în Fâșia Gaza, cât și la un război de uzură, care va parazita regiunea și orice șansă de pace.
Dov Vaxman, director al Nazarian Center for Israel Studies, din cadrul UCLA, consideră că un răspuns legitim al Israelului trebuie să fie inteligent și să iasă din logica pur revanșardă, oricât de justificată ar fi, de oroarea crimelor comise de teroriștii Hamas în Israel.
Câteva teze formulate de prof. Vaxman, în cadrul unui seminar organizat joi seară de UCLA, la cald, cu rezerva că afirmațiile se pot nuanța, pe măsură ce situația din regiune se schimbă. Sunt de menționat aici scrupulele analistului american de a folosi doar teze tranșante și radicale:
- Atentatele teroriste vor schimba dramatic politica atât paradigma de raportare la Gaza, cât și atitudinea față de frontierele cu Cisiordania;
- Nimic din ceea a făcut Israelul în ceea ce privește dreptul palestinienilor la autodeterminare nu justifică crima teroristă a Hamas;
- Natura violenței este importantă: felul în care au decurs atacurile Hamas plasează gruparea teroristă dincolo de limitele pe care chiar și ea și le trasase. În ultimii ani, Hamas voia să fie percepută drept organizație politică și căuta o legitimare internațională în acest sens. Or, ce a făcut acum a fost trecerea liniei roșii. De ce a făcut asta? Un răspuns posibil este tocmai pentru a provoca Israelul să cauzeze în Gaza o criză umanitară atât de mare, încât să piardă sprijinul și empatia occidentale.
- Nu se poate compara numărul victimelor, de-o parte și de alta a conflictului israelo-palestinian, cu calitatea sadică a crimelor. Calitatea, nu cantitatea, a șocat și a fost un efect dorit. De altfel, terorismul se alimentează prin terorizare, asta însemnând șocul pe care îl infuzează printr-un grad crescut de atrocitate.
- Oricât de înțeles ar fi dorința Israelului să elimine Hamas în Gaza, întrebarea dacă trebuie să facă asta, e justificată. SUA au avut motive să meargă după Al-Qaida, dar ce a urmat a fost o ocupație sângeroasă în Afganistan, urmată de o retragere care a lăsat calea liberă talibanilor, să revină la putere.
- Hamas trebuie neutralizată, întrebarea practică este dacă trebuie eliminată acum, fără un plan de a ști ce va fi după;
- Este ocuparea Gazei singurul răspuns, care, odată îndeplinit, va aduce pacea? Răzbunarea, legitimă, nu e o strategie în sine, răspunsul Israelului trebuie să fie inteligent și în concordanță cu politicile internaționale;
- Dincolo de cauzele știute care au dus aici – vulnerabilizarea Israelului prin politicile de divizare ale guvernului Neranyahu și delegitimarea constantă a Autorității Palestiniene, care a pierdut orice control asupra Gazei – există o cauză care ține de politica administrației Biden față de conflictul israelo-palestinian: SUA au vrut să treacă chestiunea conflictului israelo-palestinian în secundar, să o mențină low profile, concentrându-se pe relația cu statele arabe și pe Iran. Or, conflictul israelo-palestinian este o problemă fundamentală a întregii regiuni și revine mereu pe agendă, creând astfel destabilizare.
- Scenariile care pun în funcțiune conspirații sunt o contra-soluție: nu e probabil ca Rusia să fie direct implicată în escaladare, dar asta nu înseamnă că nu va trage foloase din asta;
- Chestiunea ucraineană poate fi afectată: dacă SUA ar trebui să aleagă între ajutor financiar pentru Ucraina sau Israel, Israelul va avea câștig de cauză;
- Benjamin Netanyahu nu va demisiona, dar moștenirea lui politică va rămâne periclitarea siguranței Israelului, prin politicile care au dus la divizarea țării, interpretată de inamic ca vulnerabilitate. Ceea ce, de altfel, s-a și dovedit a fi.
De altfel, Dov Vaxman, care e autorul unor volume de referință atât despre conflict, cât și despre disensiunile interne din Israel, avertizase anterior că politica guvernelor succesive Netanyahu în Gaza e una cu potențial negativ.
Atât lui Netanyahu, cât și lui Abbas, le-a convenit ca Gaza să fie exclusiv responsabilitatea Hamas, care a înfrânt în alegeri Fatah-ul lui Abbas.
Israelul și-a retras trupele în 2005 din Fâșia Gaza. Și nici nu și-ar dori să revină în Gaza, acesta fiind, în opinia lui Dov Vaxman, în volumul The Israeli-Palestinian Conflict: What Everyone Needs to Know, răul cel mai mic pentru Israel, pentru că o relocare militară ar fi doar costisitoare și i-ar atrage mai multă responsabilitate în ceea ce privește viața celor aproape două milioane de palestinieni.
Nici Hamas nu voia Israelul înapoi în Gaza, din contră, vrea un control autoritar al populației, dar pentru asta a avut nevoie să alimenteze constant narațiunea opresorului. Și atunci a lansat rachete către Israel, anticipând răspunsul în forță al acestuia, până la atentatele abominabile de acum, care au șters orice diferență s-ar fi făcut între aripa politică și cea militară.
Nepopularitatea Autorității Palestinei este, și ea, una dintre problemele care au menținut status quo-ul cu Israel, ceea ce a crescut exponențial nemulțumirea palestinienilor din Cisiordania, care au văzut în AP un partener în Israelului în controlul violențelor din Cisiordania.
În plus, se adaugă probleme legate de corupție și de arbitrar al unui regim închis, care a refuzat să organizeze alegeri în aproape ultimele două decenii, alimentând astfel legitimitatea Hamas și a paradigmei violente ca unică raportare la conflictul israelo-palestinian.